Ce nu se vede pe Youtube la Cirque du Soleil sau de ce merită să mergi la spectacol la Bucureşti

Pentru început, toată lauda pentru meseriaşii de la Cirque du Soleil. Un spectacol fantastic, nu doar prin perfecţiunea tehnică, scenografia şi costumele flamboaiante, muzica (live!), ci mai ales prin sentimentul pe care îl transmite şi prin atitudinea artiştilor. Nişte oameni care s-au jucat foarte serios timp de două ore şi jumătate, inclusiv – sau mai ales – cu publicul. Şi chestia asta le-a ieşit la fel de bine de câte două şi chiar de trei ori la rând, în fiecare zi.

Când mergi însă la Cirque du Soleil în Bucureşti, la Romexpo, trebuie să te aştepţi şi la un spectacol în sală, cel puţin la fel de interesant. Eu am fost duminică seara, când oraşul era sub cod galben de ninsori. Prin urmare, cei care parchează de obicei în zonă pe unde apucă, pe străzi, nu prea au avut de ales şi s-au dus în parcările cu plată. Ceea ce a fost mană cerească pentru parcagii. Nu, nu pentru ăia cu uniforme, care dau tichete, ci pentru un soi de bodigarzi care te aşteptau la poartă.

Cum se fac 30 000 de euro în România? Pui doi bodigarzi la intrarea în parcarea din spate de la Romexpo şi o bucată de carton pe care scrie „parcare Cirque de Soleil”. Parcarea aia, în week-end, e pe gratis; bodigarzii nu dau la lopată, nu păzesc nimic, doar îţi iau banii. 2 000 de maşini pe spectacol ori 10 spectacole ori 7 RON parcarea – vreun interlop cu ceafa groasă o să se prezinte săptămâna asta în oraş cu un merţan nou.

Spectacolul începe la 4 fix, conform programului. Pe la 4 şi 20 două cupluri, însoţite de vreo trei puradei, îşi fac loc cu coatele prin rândurile de scaune. Organizatorii spuseseră că, după începerea spectacolului, nu mai intră nimeni în sală. Ei bine, n-au reuşit să se ţină de cuvânt. Cele două perechi vorbesc tare, se ceartă cu vecinii, „ăla-i locul meu!”; „ba nu, ăsta-i, dă-te, bă, mai încolo, ba nu, vino aici!”. „Nu vă supăraţi, a început spectacolul…” încearcă, timid, să-i avertizeze cineva. Cucoana blondă care şi-a găsit un loc pe rândul din spatele meu sare imediat ca arsă: „Ce, care e problema?” Perechea ei, un mustăcios grăsuţ, tace mâlc.

Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

A șasea zi în Piață – românii sunt frumoși. La minus patru grade

Minus patru grade. „USL, PDL, aceeași mizerie”. Ludovic Orban a fost, cu o zi înainte, huiduit copios. Oamenii se adună mai greu azi, iar la televiziuni apar deja alte subiecte, protestele nu mai țin toată ziua prim-planul. Se vorbește despre meciurile de fotbal de la campionatele mondiale pierdute de TVR, despre întâlnirea lui Emil Boc cu liderii partidelor. Când ajung în Piață, pe la ora opt, sunt strânși, totuși, cam o mie de oameni.

E cea mai curată Piață pe care am văzut-o până acum. Băieții din galerii sunt mult mai puțini și fac corp separat, țopăie și încing câte o horă. Sunt foarte mulți tineri, mulți studenți, de ambele părți – și la Universitate, și la fântâni. Media de vârstă e undeva la 30-35 de ani.

E impresionantă creativitatea pieței, spontaneitatea e atuul principal. Sloganele sunt care mai de care mai inventive. Unele sunt adevărate hyperlinkuri, iar Piața întreagă e un intertext. Pe o pancartă scrie, simplu, „Afară plouă”. Cine știe, cunoaște.

Citește restul acestei intrări »

Piața Universității, ziua a patra – ieșiți din casă dacă vă pasă!

Atmosferă mișto în Piața Universității, aseară, o mare pestriță de oameni pe care nicăieri în altă parte nu i-ai fi văzut în același loc. Hipster și galerist, pensionar și coporatist, lupul și mielul scandând laolaltă. De la 7 p.m., când am ajuns, până pe la 11, oamenii au venit întruna, și, după sosirea unui grup de studenți din Regie și după oprirea ninsorii, piața dădea pe dinafară.

  • „Ieșiți din casă dacă vă pasă” e sloganul Pieței, scris pe pancarte, intonat prin portavoci, scandat de câte ori prin fața Universității trece un autobuz cu oameni îngândurați, care merg în treburile lor.
  •  „E Băsescu la prima” sau „Vedeți că s-a dat la știri, la Unirii urcă un control RATB” strigă niște tineri, la mișto, spre cei care nu se dau jos din autobuze la Universitate. Jandarmii îi percheziționează, la întâmplare, pe cei care se dau jos.

Citește restul acestei intrări »

Să ocupăm Televiziunea! Sau mai bine să citim niște știri

Poate că a sosit, în sfârșit, momentul ca România să nu mai voteze un reprezentant al sistemului securisto-comunist. Vom vedea asta, dacă vom ajunge la alegeri anticipate. Însă, până acolo, mă întreb: ce se întâmplă dacă protestele se transformă în răzmeriță, iar furia oamenilor nu va mai putea fi controlată de jandarmi?

În mod clar, în România anului 2012 nu mai poate fi vorba de vreo revoluție. Pentru că o revoluție ar avea ca scop nu înlăturarea unui om, ci schimbarea unui sistem de guvernare cu un altul – iar noi, de bine, de rău, avem parte de cel mai bun dintre sistemele rele care există: o democrație liberală. Dar o răzmeriță îndreptată împotriva unui singur om, asta oare e posibilă?

Citește restul acestei intrări »

Președintele Traian Băsescu – iubirea și ura pentru Piața Universității

Îmi imaginez, într-o stare normală de lucruri, că, atunci când în toate marile orașe din țară lumea iese în stradă trei zile la rând, cu un singur deziderat comun – demisia președintelui Băsescu –, prima mișcare a puterii politice ar fi aceea de a încerca să intre, cel puțin, în dialog cu strada.

Traian Băsescu a fost adus la putere, în mare parte, de o mișcare populară, victoria sa în alegeri fiind posibilă și datorită oamenilor strânși, zile la rând, în decembrie 2004, în Piața Universității. Am fost și eu atunci în piață, mânat, ca mai toată mulțimea, pe de o parte, de perspectiva psihotică a unei victorii a lui Adrian Năstase și, pe de altă parte, de simpatia pentru un om care, atunci, știa să treacă drept un tip din mulțime. Traian Băsescu nu se temea, la acea vreme, să vină fără bodigarzi în mijlocul oamenilor din Piața Universității, lăcrima la televizor, compătimind poporul român care trebuia, încă odată, să aleagă între doi reprezentanți ai sistemului securisto-comunist, și declara, fairplay, după victoria din alegeri, că el e președintele tuturor românilor, și a celor care l-au votat, și a celor care nu l-au votat.

Citește restul acestei intrări »

Despre dreptul de proprietate la sediul unei edituri româneşti – Insula pinguinilor, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010

Iată ce mi-am citit la flash mob-ul de azi (21.07.2010) din faţa sediului Curtea Veche Publishing (aflaţi mai multe despre motivele pentru care s-a organizat flash mob-ul de aici, de aici, de aici şi de aici; voinicii din imagini păzeau sediul editurii de redactorii ei şi sudau poarta din faţă, sub nasul poliţiei de vizavi, în virtutea faptului că deţineau branduri mai mari şi bâte mai noduroase):

„Un pinguin voinic, cu pielea albă şi cu părul roşcat, cobora în vale, cu un trunchi de copac pe umăr. Apropiindu-se de un pinguin mărunţel, pârlit de soare, care-şi stropea lăptucile, ţipă la el:

– Pământul tău e al meu!

Şi, rostind aceste cuvinte, îşi repezi măciuca în capul micului pinguin, care căzu mort pe pământul cultivat de mâinile lui.

Citește restul acestei intrări »

Joc o vreme în deplasare – catalinsturza.ro

Să spunem că nu m-am mutat la o nouă adresă. „Blog de jurnalist cultural” (http://catalinsturza.ro/) este, după cum îi spune şi numele, un blog mai degrabă profesional. El e, de asemenea, un proiect Hotnews.ro.

Voi păstra acest blog ca foaie personală, pentru a scrie lucrurile care n-au legătură cu jurnalismul cultural. Cum ar fi, de pildă, postul anterior despre pariul lui Pascal. Însă, până una-alta, atenţia mea e concentrată asupra http://catalinsturza.ro.

Pariul lui Pascal – varianta dialectică, evoluţionism vs creaţionism

Mai ţineţi minte pariul lui Blase Pascal, din „Pensées”? Dacă Dumnezeu nu există şi tu crezi în el, n-ai nimic de pierdut (te înşeli, să spunem, cu o iluzie inofensivă şi consumi nişte timp la biserică, dar timpul oricum nu contează, dacă viaţa ta e un act arbitrar, fără finalitate); dacă Dumnezeu nu există şi nu crezi în el n-ai nimic de câştigat; dacă Dumenzeu există şi tu crezi în el ai totul de câştigat; dar dacă Dumnezeu există, şi tu nu crezi în el ai totul de pierdut. Aşadar, din perspectiva probabilităţii, chiar dacă existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată, credinţa în El e actul cel mai raţional.

Să luăm, acum, acest raţionament al lui Dan Niculescu din „Observatorul cultural”. Domnia sa este psiholog şi face o critică a poziţiei creaţioniste din perspectiva psihologiei: „Se pare că este nevoie de un anumit tip de efort intelectual şi imaginaţie pentru a accepta evoluţia vieţii. Există o barieră formidabilă în capacitatea minţii umane de a o înţelege, care vine din faptul că nu sîntem modelaţi să ne reprezentăm magnitudinea erelor geologice necesare transformării organismelor extrem de simple într-unele foarte complexe. Teoria evoluţionistă este contra-intuitivă şi păcăleşte funcţionarea obişnuită a gîndirii. Din această cauză, o soluţie comodă este furnizată de argumentul creaţiei, care găseşte un sol fertil în intuiţia noastră. «Creaţia» are nevoie de un simplu postulat al unui creator pe care imaginarul omului îl acceptă uşor, în timp ce evoluţia presupune o examinare critică a faptelor şi a probelor şi un raţionament contraintuitiv”.

Citește restul acestei intrări »

Cultura.net la o adresă nouă

Blogul Cultura.net are în sfârşit prorpriul domeniu de hosting: http://culturanet.radiocultura.ro/

Vă invit să vizitaţi şi să ascultaţi (în fiecare vineri, de la 11.30, la Radio România Cultural).

Valurile derivei scurt-metrajului românesc

Am văzut la HBO un scurt-metraj românesc despre care se spun multe lucruri bune şi care a câştigat câteva premii anul trecut. Este vorba de „Valuri”, de Adrian Sitaru, premiat la Locarno, Sarajevo, Dresden, Aspen ş.a.. Din punctul meu de vedere, „Valuri” e un filmuleţ pe care nu-l pot califica altfel decât drept o porcărie sinistră.

Scurt-metrajul nu mi-a plăcut deloc din două motive: mai întâi, ilustrează foarte bine multe dintre ezitările cinematografului românesc din ultimii ani: lipsă de focalizare a subiectului, joc prost sau exagerat al actorilor, înghesuirea unor teme mari (a tuturor temelor mari, dacă se poate) într-o singură poveste şi într-un timp foarte scurt. Apoi, pentru că regizorul nu e sigur pe povestea sa şi pentru că simte nevoia să extragă totul din cele 15 minute de film, apelează fără ezitare la un şoc: publicul nu va merge la cinema să vadă un filmuleţ dacă în el nu moare cineva.

Citește restul acestei intrări »

Acolo e sfinţi

În noaptea de Înviere am mers să asist la slujbă în catedrala din Constanţa. Cred că se numeşte Catedrala Arhiepiscopală si e parte a unei mănăstiri cu chiliile improvizate chiar în fosta Biblioteca Judeţeană. Mai cred că cititorii şi cărţile stăteau mult mai bine în camerele înalte şi largi, ocupate acum de cuvioşii călugări, însă aceasta e altă poveste.

Am mers la Catedrală pentru că ştiam că lumina vine de la Răsărit, pe şalupă, la malul mării, şi că ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, o va primi cu braţele deschise pe plajă. Şi că alături de el va fi şi norodul, aşadar catedrala rămânea aproape goală, un locuşor potrivit pentru cei interesaţi de Înviere mai mult decât de evenimentele de PR ale Elenei Udrea feat. BOR. Socoteala s-a potrivit un timp, până când, la vreo oră după începerea vecerniei, pe uşi a dat năvală ÎPS Teodosie. A venit ca vijelia, toţi călugării s-au repezit să-l întâmpine, i-au sărutat mâna din mers şi au îngroşat apoi, cuminţi, alaiul. Care alai? Cel format din cei cinci bodigarzi cu care ÎPS a parcurs drumul dintre plajă şi catedrală, desigur. De ce ar avea nevoie un arhiepiscop să intre cu bodigarzii în biserică, mai ceva decât un şef de stat?, m-am întrebat eu. „Când ai discotecă în Regie şi hotel în Miami, ai nevoie de cinci bodigarzi”, mi-a răspuns un prieten, răutăcios.

Nu ştiu, nu comentez care-s afacerile lui Teodosie. În schimb comentez altceva: după ce Preaînaltul a trecut în fruntea vecerniei, bodigarzii au continuat să-l însoţească prin biserică. Trecea ÎPS cu cădelniţa printre oameni, fugeau şi bodigarzii după el. Se întorcea ÎPS în altar cu cădelniţa, făceau cale întoarsă şi bodigarzii. Aveau uniforme roşii, cu numele unei firme de securitate pe spate, şi aterizaseră acolo din alt film. Pentru ei, însă, nu era nimic neobişnuit. Erau pregătiţi, mai făcuseră dublaj şi la alte liturghii. Unul dintre bodigarzi s-a apucat chiar să apostrofeze un puşti. I-a predat o lecţie de religie. Băieţelul, care dormea cu ochii deschişi, se sprijinise de piciorul frumos sculptat al unei racle plasate într-o firidă. Bodigardul cu uniformă roşie l-a ochit şi a înaintat spre el: „Ridică-te de acolo, alea e lucruri sfinţite. Nu te sprijini aşa, acolo e sfinţi!”.

I-am susţinut ieri seara pe moldoveni în Piaţa Universităţii

Am fost aseara în Piaţa Universităţii la mitingul de solidarizare cu tinerii care protestează în Republica Moldova. Piaţa s-a umplut, într-o oră tot spaţiul din faţa TNB era arhiplin. În mare majoritate în piaţă veniseră tineri, basarabeni şi români. S-a scandat împotriva comunismului şi a lui Voronin, iar autorităţilor române li s-a cerut să intervină pentru susţinerea democraţiei în Basarabia.

Ceea ce m-a impresionat a fost numărut participanţilor şi entuziasmul acestora, solidari cu protestele curajoase ale tinerilor din Chişinău. Nu mă aşteptam să vină atâta lume: în drumul dintre redacţie şi Universitate priveam în jurul meu, tinerii în metrou ascultau muzică la iPod sau discutau despre arestarea lui Becali, nici un semn de interes pentru mitingul anunţat. Mi-am spus că e firesc, dacă ar fi câştigat Steaua vreun meci în cupele europene cartierele s-ar fi golit şi o mulţime de câteva zeci de mii de oameni ar fi spart sticle în piaţă până dimineaţa. Aşa, situaţia de la Chişinău nu privea România, era lipsită de interes.

Am avut, de asemenea, înainte de a pleca spre miting câteva discuţii cu prieteni care se declarau sceptici faţă de Republica Moldova. „E o altă ţară, nu ne priveşte pe noi”; „Unirea e o utopie, ar fi o povară economică prea mare pentru România şi ne-am mai trezi şi cu o problemă etnică, cea Rusească”; „Populaţia e rusească, toţi vorbesc ruseşte, ei i-au ales pe comunişti şi nu vor să audă de România”; „Eşti un romantic” au fost câteva dintre argumentele lor pragmatice. Aceşti prieteni ai mei considerau că istoria e mişcată doar de socoteli pragmatice, chiar şi revoluţia română fusese, nu-i aşa, un calcul pragmatic, deoarece comunismul nu mai era eficient economic (dar a fost vreodată eficient? m-am întrebat eu).

Apoi, din senin, Piaţa Universităţii s-a umplut, şi trebuie să spun că rar am văzut o lume mai frumoasă. Nici urmă de patina şi de obiceiurile de cartier, tinerii veniţi acolo erau, deopotrivă, emoţionaţi şi îngrijoraţi. Mulţi aveau, probabil, rude şi prieteni în Republica Moldova despre care nu ştiau nimic, şi-ar fi dorit să meargă acasă, însă, după cum se ştie, punctele de trecere a frontierei sunt închise. Aşa că tot ceea ce puteau face era să se adune, să spună poezii, să strige împotriva comunismului şi să fie, moral, alături de fraţii lor.

Mi-a plăcut, de asemenea, că organizatorii manifestaţiei i-au admonestat, în difuzoare, pe cei de la Noua Dreaptă: „extremiştilor, n-avem nevoie de voi, aceasta nu e o demonstraţie extremistă, aceasta e o demonstraţie românească”. Cei de la Noua Dreaptă au plecat jigniţi şi şi-au organizat, la 50 de metri mai încolo, cu o mână de oameni mitingul lor, încercând să-i acopere pe cei din piaţă cu o staţie de sonorizare mai mare.

Nu mi-a plăcut aşa tare faptul că mesajul pro-Basarabia s-a diluat, asociaţia Noii Golani luând-o pe arătură cu vechile lor frustrări vizavi de Ion Iliescu. De asemenea, la microfon a fost criticată dur şi laşitatea autorităţilor române. Acuzaţiile au fost, poate, juste, însă ele nu-şi aveau locul într-un context în care scopul ar fi trebuit să fie sensibilizarea autorităţilor de la Bucureşti.

Între timp, protestele din Chişinău par să-şi fi pierdut impulsul şi, ce e mai grav, ele nu mai au un scop clar. Oamenii au plecat noaptea acasă după ce cuceriseră, practic, Guvernul şi Preşedinţia, nucleele puterii. Au fost îndemnaţi de primarul Chirtoaca să nu-i supere pe poliţişti, iar opoziţia liberală nu a folosit în nici un fel victoria. Fără o iniţiativă a opoziţiei, protestele se vor transforma în „incidente” şi mă tem că, probabil, ele ar putea să nu ducă nicăieri.

Diseară, în Piaţa Universităţii, e anunţată o nouă manifestaţie pro-Basarabia; astăzi, la 12.00, studenţii basarabeni vor protesta în faţa ambasadei Republicii Moldova şi vor încerca, apoi, să ajungă la Chişinău. Eu voi merge, probabil, şi la mitingul de diseara, însă poate că un lobby puternic n-ar trebui să ia forma unei întâlniri de trei ore, între 20-23, la un ceai dansant.

Părerea unui jurnalist cultural despre cazul Becali

Arestarea lui George Becali nu poate decât să mă bucure, atâta timp cât un mafiot dovedit a ajuns la închisoare. De aici încep însă speculaţiile – arestarea a fost incorectă sau chiar abuzivă, hoţii adevăraţi sunt în libertate în timp ce victima care şi-a făcut dreptate pe cont propriu este după gratii sau chiar: latifundiarul din Pipera este doar un iepure care distrage atenţia de la scandalurile din jurul familiei Băsescu.

Spun din capul locului că e incredibil de câtă atenţie se bucură din partea mass-media povestea arestării unui cetăţean oarecare. Cine e, în fond, acest Gigi Becali aşa încât toate televiziunile să prezinte, de dimineaţa până seara, ştiri despre luarea lui în arest şi toate ziarele să nu scrie decât despre asta? Este doar un nou îmbogăţit, un personaj rugos al tranziţiei, unul care a făcut avere din vânzări dubioase de terenuri. Şi-a dobândit renumele cumpărând un club de fotbal aflat în cădere liberă, de al cărui palmares prerevoluţionar a profitat din plin, şi dintr-un partid de buzunar devenit popular mai degrabă datorită incoerenţei ideologice şi radicalismelor amuzante (pentru unii), care l-au etichetat din start drept o bizarerie simpatică a scenei politice.

Citește restul acestei intrări »

Criza economică mondială, extrem de tare şi incredibil de aproape

frontLawrence Summers arată, într-o conferinţă de pe www.bigthink.com, că cele mai mari costuri ale crizei economice mondiale sunt cele sociale. Valoarea proprietăţilor imobiliare, spre exemplu, scade, însă numai pe hârtie. Efectele crizei se simt, de multe ori, doar matematic. Pentru cei rămaşi fără locul de muncă, însă, criza devine o problemă de supravieţuire. Şi, la nivelul întregii societăţi, aceste probleme se cumulează.

„Sunt oameni fără slujbe şi fără venituri. Dacă ar exista o bursă a oamenilor, valoarea lor umană s-ar considera că a scăzut drastic. Însă nu există o bursă a oamenilor. Totuşi, dintr-o perspectivă socială, în termeni de calitate a vieţii, aş spune că acele locuri de muncă pierdute, acele oportunităţi ratate de a dezvolta deprinderi, acei oameni care termină liceul, nu vor reuşi să se angajeze şi se vor apuca de acele lucruri pe care le faci când nu ai alternativa de a lucra, acelea sunt pierderi mai serioase, din punctul de vedere al societăţii, decât faptul că valoarea imobiliară a caselor a scăzut”, spune Summers.

(citiţi acelaşi articol integral aici şi aici)

Citește restul acestei intrări »

În cartier

În cartier câţiva aborigeni stau adunaţi în jurul unui boutique. Unul cu seminţe şi bere. Ce fac ei acolo nu e prea important. Scuipă coji de seminţe pe faţa pământului, îşi vociferează meritele telefoanelor, o vând p-aia mi-o iau p-ailaltă, pă ia maşina, să vezi ce bengoasă era frate etc. Puţin mai departe staţionează un copilaş într-un fâş roz. Dă din braţe şi priveşte speriat. O aborigenă se desprinde din grup. Poartă tradiţionalele ţoale de cartier, chinezării mulate, geci xeroxate, chestii cu sclipici. Femela scoate telefonul mobil şi se îndreaptă spre copil. Din telefon ţâşneşte, energic, o manea. Ooo-vveaţţţ-aaaa-a. Energic şi acaparator. Odată pusă în libertate, maneaua atacă, de obicei, tot ce e în jur şi securizează perimetrul aborigenilor. Numai că telefonul e îndreptat fix spre capul copilului, se apropie inexorabil de acesta, palmă cu palmă, dezacord cu dezacord. Maneaua îl loveste pe copil fix în cap, de la câţiva centimetri. Copilul dă din mâini. Aborigena râde. Copilul a fost executat/ramâne buimac. Aborigena e încântată. Grupul s-a înveselit, scuipă seminţe şi priveşte spre scena aborigenă-manea-copil. Unde dă mama cu maneaua, lecţia de viaţă creşte. Ooo-vveaţţţ-a.

« Older entries