Să ocupăm Televiziunea! Sau mai bine să citim niște știri

Poate că a sosit, în sfârșit, momentul ca România să nu mai voteze un reprezentant al sistemului securisto-comunist. Vom vedea asta, dacă vom ajunge la alegeri anticipate. Însă, până acolo, mă întreb: ce se întâmplă dacă protestele se transformă în răzmeriță, iar furia oamenilor nu va mai putea fi controlată de jandarmi?

În mod clar, în România anului 2012 nu mai poate fi vorba de vreo revoluție. Pentru că o revoluție ar avea ca scop nu înlăturarea unui om, ci schimbarea unui sistem de guvernare cu un altul – iar noi, de bine, de rău, avem parte de cel mai bun dintre sistemele rele care există: o democrație liberală. Dar o răzmeriță îndreptată împotriva unui singur om, asta oare e posibilă?

Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Președintele Traian Băsescu – iubirea și ura pentru Piața Universității

Îmi imaginez, într-o stare normală de lucruri, că, atunci când în toate marile orașe din țară lumea iese în stradă trei zile la rând, cu un singur deziderat comun – demisia președintelui Băsescu –, prima mișcare a puterii politice ar fi aceea de a încerca să intre, cel puțin, în dialog cu strada.

Traian Băsescu a fost adus la putere, în mare parte, de o mișcare populară, victoria sa în alegeri fiind posibilă și datorită oamenilor strânși, zile la rând, în decembrie 2004, în Piața Universității. Am fost și eu atunci în piață, mânat, ca mai toată mulțimea, pe de o parte, de perspectiva psihotică a unei victorii a lui Adrian Năstase și, pe de altă parte, de simpatia pentru un om care, atunci, știa să treacă drept un tip din mulțime. Traian Băsescu nu se temea, la acea vreme, să vină fără bodigarzi în mijlocul oamenilor din Piața Universității, lăcrima la televizor, compătimind poporul român care trebuia, încă odată, să aleagă între doi reprezentanți ai sistemului securisto-comunist, și declara, fairplay, după victoria din alegeri, că el e președintele tuturor românilor, și a celor care l-au votat, și a celor care nu l-au votat.

Citește restul acestei intrări »

Pitipoanca din guvern (acesta nu e un pamflet, aceasta e realitatea)

Elena-Ministresa-Turismului-Udrea Herself
Elena-Ministresa-Turismului-Udrea Herself

„Cizmuliţe roz asortate cu poşeta de muşama şi cu taior de firmă am, gadgetu cu fitze se vede,bolidul transatlantic în spate se vede, sclipesc ca o prinţesă, toate ratatele mă invidiază, n-au valoarea mea ca mine n-o sajungă vruna, portofoliu am, buget cât lasvegasu am, cine-i piţipoanca număru unu a turismului românesc?”

Acesta nu e un pamflet, aceasta e realitatea.

Mi-am propus să postez rar spre deloc imagini pe acest blog (voi scrie, cândva, şi explicaţia acestei „strategii”). Poza de aici s-ar fi potrivit, în orice caz, mult mai bine pe pitzipoanca.org.

În fapt, i-am trimis poza lui Bad Piti (badpitzi@gmail.com), cu comentariul aferent, însă n-a catadicsit s-o posteze. Poate interesante sunt, pentru respectivul site, doar domnişoarele de pe Hi5 sau poate orice business cu ceva vizibilitate începe să se teamă de repercusiunile politice. Dacă, însă, subiectul oricărei postări îl reprezintă, cum arată declaraţia de intenţie, „logica femeii romaneşti, feşăn, stil şi talent”, poza şi comentariul cred că ar fi fost mai mult decât potrivite.

Mă întreb, pe de altă parte, pentru ce categorie de bărbaţi Elena Udrea reprezintă o femeie fatală. Desigur, pentru cei care devin vedete pentru un post pe siteu’-frate, cocalari.com (mulţi dintre politicienii României ar putea să pozeze cu talent şi expresivitate acolo).