Ce nu se vede pe Youtube la Cirque du Soleil sau de ce merită să mergi la spectacol la Bucureşti

Pentru început, toată lauda pentru meseriaşii de la Cirque du Soleil. Un spectacol fantastic, nu doar prin perfecţiunea tehnică, scenografia şi costumele flamboaiante, muzica (live!), ci mai ales prin sentimentul pe care îl transmite şi prin atitudinea artiştilor. Nişte oameni care s-au jucat foarte serios timp de două ore şi jumătate, inclusiv – sau mai ales – cu publicul. Şi chestia asta le-a ieşit la fel de bine de câte două şi chiar de trei ori la rând, în fiecare zi.

Când mergi însă la Cirque du Soleil în Bucureşti, la Romexpo, trebuie să te aştepţi şi la un spectacol în sală, cel puţin la fel de interesant. Eu am fost duminică seara, când oraşul era sub cod galben de ninsori. Prin urmare, cei care parchează de obicei în zonă pe unde apucă, pe străzi, nu prea au avut de ales şi s-au dus în parcările cu plată. Ceea ce a fost mană cerească pentru parcagii. Nu, nu pentru ăia cu uniforme, care dau tichete, ci pentru un soi de bodigarzi care te aşteptau la poartă.

Cum se fac 30 000 de euro în România? Pui doi bodigarzi la intrarea în parcarea din spate de la Romexpo şi o bucată de carton pe care scrie „parcare Cirque de Soleil”. Parcarea aia, în week-end, e pe gratis; bodigarzii nu dau la lopată, nu păzesc nimic, doar îţi iau banii. 2 000 de maşini pe spectacol ori 10 spectacole ori 7 RON parcarea – vreun interlop cu ceafa groasă o să se prezinte săptămâna asta în oraş cu un merţan nou.

Spectacolul începe la 4 fix, conform programului. Pe la 4 şi 20 două cupluri, însoţite de vreo trei puradei, îşi fac loc cu coatele prin rândurile de scaune. Organizatorii spuseseră că, după începerea spectacolului, nu mai intră nimeni în sală. Ei bine, n-au reuşit să se ţină de cuvânt. Cele două perechi vorbesc tare, se ceartă cu vecinii, „ăla-i locul meu!”; „ba nu, ăsta-i, dă-te, bă, mai încolo, ba nu, vino aici!”. „Nu vă supăraţi, a început spectacolul…” încearcă, timid, să-i avertizeze cineva. Cucoana blondă care şi-a găsit un loc pe rândul din spatele meu sare imediat ca arsă: „Ce, care e problema?” Perechea ei, un mustăcios grăsuţ, tace mâlc.

Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Despre dreptul de proprietate la sediul unei edituri româneşti – Insula pinguinilor, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010

Iată ce mi-am citit la flash mob-ul de azi (21.07.2010) din faţa sediului Curtea Veche Publishing (aflaţi mai multe despre motivele pentru care s-a organizat flash mob-ul de aici, de aici, de aici şi de aici; voinicii din imagini păzeau sediul editurii de redactorii ei şi sudau poarta din faţă, sub nasul poliţiei de vizavi, în virtutea faptului că deţineau branduri mai mari şi bâte mai noduroase):

„Un pinguin voinic, cu pielea albă şi cu părul roşcat, cobora în vale, cu un trunchi de copac pe umăr. Apropiindu-se de un pinguin mărunţel, pârlit de soare, care-şi stropea lăptucile, ţipă la el:

– Pământul tău e al meu!

Şi, rostind aceste cuvinte, îşi repezi măciuca în capul micului pinguin, care căzu mort pe pământul cultivat de mâinile lui.

Citește restul acestei intrări »

Pariul lui Pascal – varianta dialectică, evoluţionism vs creaţionism

Mai ţineţi minte pariul lui Blase Pascal, din „Pensées”? Dacă Dumnezeu nu există şi tu crezi în el, n-ai nimic de pierdut (te înşeli, să spunem, cu o iluzie inofensivă şi consumi nişte timp la biserică, dar timpul oricum nu contează, dacă viaţa ta e un act arbitrar, fără finalitate); dacă Dumnezeu nu există şi nu crezi în el n-ai nimic de câştigat; dacă Dumenzeu există şi tu crezi în el ai totul de câştigat; dar dacă Dumnezeu există, şi tu nu crezi în el ai totul de pierdut. Aşadar, din perspectiva probabilităţii, chiar dacă existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată, credinţa în El e actul cel mai raţional.

Să luăm, acum, acest raţionament al lui Dan Niculescu din „Observatorul cultural”. Domnia sa este psiholog şi face o critică a poziţiei creaţioniste din perspectiva psihologiei: „Se pare că este nevoie de un anumit tip de efort intelectual şi imaginaţie pentru a accepta evoluţia vieţii. Există o barieră formidabilă în capacitatea minţii umane de a o înţelege, care vine din faptul că nu sîntem modelaţi să ne reprezentăm magnitudinea erelor geologice necesare transformării organismelor extrem de simple într-unele foarte complexe. Teoria evoluţionistă este contra-intuitivă şi păcăleşte funcţionarea obişnuită a gîndirii. Din această cauză, o soluţie comodă este furnizată de argumentul creaţiei, care găseşte un sol fertil în intuiţia noastră. «Creaţia» are nevoie de un simplu postulat al unui creator pe care imaginarul omului îl acceptă uşor, în timp ce evoluţia presupune o examinare critică a faptelor şi a probelor şi un raţionament contraintuitiv”.

Citește restul acestei intrări »

Cărţi cu spot. Enzo, Editura Leda

Mai nou, şi cărţile au spoturi. Si cum cainii din cărţi se cheamă adeseori Spot, combinaţia e potrivită (de data asta, câinele se cheamă totuşi Enzo):

[blip.tv ?posts_id=1859370&dest=-1]

Enzo este un roman scris de Garth Stein şi e povestea unui câine filosof. Citez de pe site-ul Leda: „O poveste emotionanta, dar si amuzanta, despre familie, dragoste, loialitate si speranta, despre minunile si absurditatile vietii umane, perceputa prin ochii – si nasul – unui caine”.

Anul Charles Darwin: contestaţi evoluţionimsul, de vă dă mâna

În 2009 se sărbătoresc două evenimente importante legate de istoria teoriei evoluţioniste: pe 12 februarie s-au împlinit 200 de ani de la naşterea lui Charles Darwin, iar în toamnă se vor împlini 150 de ani de la publicarea lucrării sale fundamentale, „Originea speciilor”. Într-un articol intitulat „De ce e nevoie să cunoaştem adevărul uluitor despre evoluţie şi reaua-credinţă la fel de uluitoare a duşmanilor săi” Richard Dawkins face o apologie a evoluţionismului.

Citește restul acestei intrări »

Potăi milionare sau de ce câinele nu-şi doreşte banii

Un miliardar excentric munceşte de dimineaţa până seara pentru a-şi administra averea şi spune că proprietăţile pe care le deţine sunt copiii lui. O nevastă de miliardar excentric îşi dispreţuieşte rudele apropiate, urăşte oamenii şi, când simte că i se apropie sfârşitul, lasă averea unor câini. Leona Helmsley şi Harry B. Helmsley, portretizaţi într-un articol semnat de Jeffrey Toobin în numărul din 29 septembrie 2008 al săptămânalului „The New Yorker”, sunt doi miliardari din acest soi.

Citește restul acestei intrări »