Catalin Sturza’s Weblog

În cartier câţiva aborigeni stau adunaţi în jurul unui boutique. Unul cu seminţe şi bere. Ce fac ei acolo nu e prea important. Scuipă coji de seminţe pe faţa pământului, îşi vociferează meritele telefoanelor, o vând p-aia mi-o iau p-ailaltă, pă ia maşina, să vezi ce bengoasă era frate etc. Puţin mai departe staţionează un copilaş într-un fâş roz. Dă din braţe şi priveşte speriat. O aborigenă se desprinde din grup. Poartă tradiţionalele ţoale de cartier, chinezării mulate, geci xeroxate, chestii cu sclipici. Femela scoate telefonul mobil şi se îndreaptă spre copil. Din telefon ţâşneşte, energic, o manea. Ooo-vveaţţţ-aaaa-a. Energic şi acaparator. Odată pusă în libertate, maneaua atacă, de obicei, tot ce e în jur şi securizează perimetrul aborigenilor. Numai că telefonul e îndreptat fix spre capul copilului, se apropie inexorabil de acesta, palmă cu palmă, dezacord cu dezacord. Maneaua îl loveste pe copil fix în cap, de la câţiva centimetri. Copilul dă din mâini. Aborigena râde. Copilul a fost executat/ramâne buimac. Aborigena e încântată. Grupul s-a înveselit, scuipă seminţe şi priveşte spre scena aborigenă-manea-copil. Unde dă mama cu maneaua, lecţia de viaţă creşte. Ooo-vveaţţţ-a.