Joc o vreme în deplasare – catalinsturza.ro

Să spunem că nu m-am mutat la o nouă adresă. “Blog de jurnalist cultural” (http://catalinsturza.ro/) este, după cum îi spune şi numele, un blog mai degrabă profesional. El e, de asemenea, un proiect Hotnews.ro.

Voi păstra acest blog ca foaie personală, pentru a scrie lucrurile care n-au legătură cu jurnalismul cultural. Cum ar fi, de pildă, postul anterior despre pariul lui Pascal. Însă, până una-alta, atenţia mea e concentrată asupra http://catalinsturza.ro.

Pariul lui Pascal – varianta dialectică, evoluţionism vs creaţionism

Mai ţineţi minte pariul lui Blase Pascal, din „Pensées”? Dacă Dumnezeu nu există şi tu crezi în el, n-ai nimic de pierdut (te înşeli, să spunem, cu o iluzie inofensivă şi consumi nişte timp la biserică, dar timpul oricum nu contează, dacă viaţa ta e un act arbitrar, fără finalitate); dacă Dumnezeu nu există şi nu crezi în el n-ai nimic de câştigat; dacă Dumenzeu există şi tu crezi în el ai totul de câştigat; dar dacă Dumnezeu există, şi tu nu crezi în el ai totul de pierdut. Aşadar, din perspectiva probabilităţii, chiar dacă existenţa lui Dumnezeu nu poate fi demonstrată, credinţa în El e actul cel mai raţional.

Să luăm, acum, acest raţionament al lui Dan Niculescu din „Observatorul cultural”. Domnia sa este psiholog şi face o critică a poziţiei creaţioniste din perspectiva psihologiei: „Se pare că este nevoie de un anumit tip de efort intelectual şi imaginaţie pentru a accepta evoluţia vieţii. Există o barieră formidabilă în capacitatea minţii umane de a o înţelege, care vine din faptul că nu sîntem modelaţi să ne reprezentăm magnitudinea erelor geologice necesare transformării organismelor extrem de simple într-unele foarte complexe. Teoria evoluţionistă este contra-intuitivă şi păcăleşte funcţionarea obişnuită a gîndirii. Din această cauză, o soluţie comodă este furnizată de argumentul creaţiei, care găseşte un sol fertil în intuiţia noastră. «Creaţia» are nevoie de un simplu postulat al unui creator pe care imaginarul omului îl acceptă uşor, în timp ce evoluţia presupune o examinare critică a faptelor şi a probelor şi un raţionament contraintuitiv”.

Read the rest of this entry »

Cultura.net la o adresă nouă

Blogul Cultura.net are în sfârşit prorpriul domeniu de hosting: http://culturanet.radiocultura.ro/

Vă invit să vizitaţi şi să ascultaţi (în fiecare vineri, de la 11.30, la Radio România Cultural).

Valurile derivei scurt-metrajului românesc

Am văzut la HBO un scurt-metraj românesc despre care se spun multe lucruri bune şi care a câştigat câteva premii anul trecut. Este vorba de „Valuri”, de Adrian Sitaru, premiat la Locarno, Sarajevo, Dresden, Aspen ş.a.. Din punctul meu de vedere, „Valuri” e un filmuleţ pe care nu-l pot califica altfel decât drept o porcărie sinistră.

Scurt-metrajul nu mi-a plăcut deloc din două motive: mai întâi, ilustrează foarte bine multe dintre ezitările cinematografului românesc din ultimii ani: lipsă de focalizare a subiectului, joc prost sau exagerat al actorilor, înghesuirea unor teme mari (a tuturor temelor mari, dacă se poate) într-o singură poveste şi într-un timp foarte scurt. Apoi, pentru că regizorul nu e sigur pe povestea sa şi pentru că simte nevoia să extragă totul din cele 15 minute de film, apelează fără ezitare la un şoc: publicul nu va merge la cinema să vadă un filmuleţ dacă în el nu moare cineva.

Read the rest of this entry »

Acolo e sfinţi

În noaptea de Înviere am mers să asist la slujbă în catedrala din Constanţa. Cred că se numeşte Catedrala Arhiepiscopală si e parte a unei mănăstiri cu chiliile improvizate chiar în fosta Biblioteca Judeţeană. Mai cred că cititorii şi cărţile stăteau mult mai bine în camerele înalte şi largi, ocupate acum de cuvioşii călugări, însă aceasta e altă poveste.

Am mers la Catedrală pentru că ştiam că lumina vine de la Răsărit, pe şalupă, la malul mării, şi că ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, o va primi cu braţele deschise pe plajă. Şi că alături de el va fi şi norodul, aşadar catedrala rămânea aproape goală, un locuşor potrivit pentru cei interesaţi de Înviere mai mult decât de evenimentele de PR ale Elenei Udrea feat. BOR. Socoteala s-a potrivit un timp, până când, la vreo oră după începerea vecerniei, pe uşi a dat năvală ÎPS Teodosie. A venit ca vijelia, toţi călugării s-au repezit să-l întâmpine, i-au sărutat mâna din mers şi au îngroşat apoi, cuminţi, alaiul. Care alai? Cel format din cei cinci bodigarzi cu care ÎPS a parcurs drumul dintre plajă şi catedrală, desigur. De ce ar avea nevoie un arhiepiscop să intre cu bodigarzii în biserică, mai ceva decât un şef de stat?, m-am întrebat eu. „Când ai discotecă în Regie şi hotel în Miami, ai nevoie de cinci bodigarzi”, mi-a răspuns un prieten, răutăcios.

Nu ştiu, nu comentez care-s afacerile lui Teodosie. În schimb comentez altceva: după ce Preaînaltul a trecut în fruntea vecerniei, bodigarzii au continuat să-l însoţească prin biserică. Trecea ÎPS cu cădelniţa printre oameni, fugeau şi bodigarzii după el. Se întorcea ÎPS în altar cu cădelniţa, făceau cale întoarsă şi bodigarzii. Aveau uniforme roşii, cu numele unei firme de securitate pe spate, şi aterizaseră acolo din alt film. Pentru ei, însă, nu era nimic neobişnuit. Erau pregătiţi, mai făcuseră dublaj şi la alte liturghii. Unul dintre bodigarzi s-a apucat chiar să apostrofeze un puşti. I-a predat o lecţie de religie. Băieţelul, care dormea cu ochii deschişi, se sprijinise de piciorul frumos sculptat al unei racle plasate într-o firidă. Bodigardul cu uniformă roşie l-a ochit şi a înaintat spre el: „Ridică-te de acolo, alea e lucruri sfinţite. Nu te sprijini aşa, acolo e sfinţi!”.

I-am susţinut ieri seara pe moldoveni în Piaţa Universităţii

Am fost aseara în Piaţa Universităţii la mitingul de solidarizare cu tinerii care protestează în Republica Moldova. Piaţa s-a umplut, într-o oră tot spaţiul din faţa TNB era arhiplin. În mare majoritate în piaţă veniseră tineri, basarabeni şi români. S-a scandat împotriva comunismului şi a lui Voronin, iar autorităţilor române li s-a cerut să intervină pentru susţinerea democraţiei în Basarabia.

Ceea ce m-a impresionat a fost numărut participanţilor şi entuziasmul acestora, solidari cu protestele curajoase ale tinerilor din Chişinău. Nu mă aşteptam să vină atâta lume: în drumul dintre redacţie şi Universitate priveam în jurul meu, tinerii în metrou ascultau muzică la iPod sau discutau despre arestarea lui Becali, nici un semn de interes pentru mitingul anunţat. Mi-am spus că e firesc, dacă ar fi câştigat Steaua vreun meci în cupele europene cartierele s-ar fi golit şi o mulţime de câteva zeci de mii de oameni ar fi spart sticle în piaţă până dimineaţa. Aşa, situaţia de la Chişinău nu privea România, era lipsită de interes.

Am avut, de asemenea, înainte de a pleca spre miting câteva discuţii cu prieteni care se declarau sceptici faţă de Republica Moldova. „E o altă ţară, nu ne priveşte pe noi”; „Unirea e o utopie, ar fi o povară economică prea mare pentru România şi ne-am mai trezi şi cu o problemă etnică, cea Rusească”; „Populaţia e rusească, toţi vorbesc ruseşte, ei i-au ales pe comunişti şi nu vor să audă de România”; „Eşti un romantic” au fost câteva dintre argumentele lor pragmatice. Aceşti prieteni ai mei considerau că istoria e mişcată doar de socoteli pragmatice, chiar şi revoluţia română fusese, nu-i aşa, un calcul pragmatic, deoarece comunismul nu mai era eficient economic (dar a fost vreodată eficient? m-am întrebat eu).

Apoi, din senin, Piaţa Universităţii s-a umplut, şi trebuie să spun că rar am văzut o lume mai frumoasă. Nici urmă de patina şi de obiceiurile de cartier, tinerii veniţi acolo erau, deopotrivă, emoţionaţi şi îngrijoraţi. Mulţi aveau, probabil, rude şi prieteni în Republica Moldova despre care nu ştiau nimic, şi-ar fi dorit să meargă acasă, însă, după cum se ştie, punctele de trecere a frontierei sunt închise. Aşa că tot ceea ce puteau face era să se adune, să spună poezii, să strige împotriva comunismului şi să fie, moral, alături de fraţii lor.

Mi-a plăcut, de asemenea, că organizatorii manifestaţiei i-au admonestat, în difuzoare, pe cei de la Noua Dreaptă: „extremiştilor, n-avem nevoie de voi, aceasta nu e o demonstraţie extremistă, aceasta e o demonstraţie românească”. Cei de la Noua Dreaptă au plecat jigniţi şi şi-au organizat, la 50 de metri mai încolo, cu o mână de oameni mitingul lor, încercând să-i acopere pe cei din piaţă cu o staţie de sonorizare mai mare.

Nu mi-a plăcut aşa tare faptul că mesajul pro-Basarabia s-a diluat, asociaţia Noii Golani luând-o pe arătură cu vechile lor frustrări vizavi de Ion Iliescu. De asemenea, la microfon a fost criticată dur şi laşitatea autorităţilor române. Acuzaţiile au fost, poate, juste, însă ele nu-şi aveau locul într-un context în care scopul ar fi trebuit să fie sensibilizarea autorităţilor de la Bucureşti.

Între timp, protestele din Chişinău par să-şi fi pierdut impulsul şi, ce e mai grav, ele nu mai au un scop clar. Oamenii au plecat noaptea acasă după ce cuceriseră, practic, Guvernul şi Preşedinţia, nucleele puterii. Au fost îndemnaţi de primarul Chirtoaca să nu-i supere pe poliţişti, iar opoziţia liberală nu a folosit în nici un fel victoria. Fără o iniţiativă a opoziţiei, protestele se vor transforma în „incidente” şi mă tem că, probabil, ele ar putea să nu ducă nicăieri.

Diseară, în Piaţa Universităţii, e anunţată o nouă manifestaţie pro-Basarabia; astăzi, la 12.00, studenţii basarabeni vor protesta în faţa ambasadei Republicii Moldova şi vor încerca, apoi, să ajungă la Chişinău. Eu voi merge, probabil, şi la mitingul de diseara, însă poate că un lobby puternic n-ar trebui să ia forma unei întâlniri de trei ore, între 20-23, la un ceai dansant.

Părerea unui jurnalist cultural despre cazul Becali

Arestarea lui George Becali nu poate decât să mă bucure, atâta timp cât un mafiot dovedit a ajuns la închisoare. De aici încep însă speculaţiile – arestarea a fost incorectă sau chiar abuzivă, hoţii adevăraţi sunt în libertate în timp ce victima care şi-a făcut dreptate pe cont propriu este după gratii sau chiar: latifundiarul din Pipera este doar un iepure care distrage atenţia de la scandalurile din jurul familiei Băsescu.

Spun din capul locului că e incredibil de câtă atenţie se bucură din partea mass-media povestea arestării unui cetăţean oarecare. Cine e, în fond, acest Gigi Becali aşa încât toate televiziunile să prezinte, de dimineaţa până seara, ştiri despre luarea lui în arest şi toate ziarele să nu scrie decât despre asta? Este doar un nou îmbogăţit, un personaj rugos al tranziţiei, unul care a făcut avere din vânzări dubioase de terenuri. Şi-a dobândit renumele cumpărând un club de fotbal aflat în cădere liberă, de al cărui palmares prerevoluţionar a profitat din plin, şi dintr-un partid de buzunar devenit popular mai degrabă datorită incoerenţei ideologice şi radicalismelor amuzante (pentru unii), care l-au etichetat din start drept o bizarerie simpatică a scenei politice.

Read the rest of this entry »

Criza economică mondială, extrem de tare şi incredibil de aproape

frontLawrence Summers arată, într-o conferinţă de pe www.bigthink.com, că cele mai mari costuri ale crizei economice mondiale sunt cele sociale. Valoarea proprietăţilor imobiliare, spre exemplu, scade, însă numai pe hârtie. Efectele crizei se simt, de multe ori, doar matematic. Pentru cei rămaşi fără locul de muncă, însă, criza devine o problemă de supravieţuire. Şi, la nivelul întregii societăţi, aceste probleme se cumulează.

„Sunt oameni fără slujbe şi fără venituri. Dacă ar exista o bursă a oamenilor, valoarea lor umană s-ar considera că a scăzut drastic. Însă nu există o bursă a oamenilor. Totuşi, dintr-o perspectivă socială, în termeni de calitate a vieţii, aş spune că acele locuri de muncă pierdute, acele oportunităţi ratate de a dezvolta deprinderi, acei oameni care termină liceul, nu vor reuşi să se angajeze şi se vor apuca de acele lucruri pe care le faci când nu ai alternativa de a lucra, acelea sunt pierderi mai serioase, din punctul de vedere al societăţii, decât faptul că valoarea imobiliară a caselor a scăzut”, spune Summers.

(citiţi acelaşi articol integral aici şi aici)

Read the rest of this entry »

În cartier

În cartier câţiva aborigeni stau adunaţi în jurul unui boutique. Unul cu seminţe şi bere. Ce fac ei acolo nu e prea important. Scuipă coji de seminţe pe faţa pământului, îşi vociferează meritele telefoanelor, o vând p-aia mi-o iau p-ailaltă, pă ia maşina, să vezi ce bengoasă era frate etc. Puţin mai departe staţionează un copilaş într-un fâş roz. Dă din braţe şi priveşte speriat. O aborigenă se desprinde din grup. Poartă tradiţionalele ţoale de cartier, chinezării mulate, geci xeroxate, chestii cu sclipici. Femela scoate telefonul mobil şi se îndreaptă spre copil. Din telefon ţâşneşte, energic, o manea. Ooo-vveaţţţ-aaaa-a. Energic şi acaparator. Odată pusă în libertate, maneaua atacă, de obicei, tot ce e în jur şi securizează perimetrul aborigenilor. Numai că telefonul e îndreptat fix spre capul copilului, se apropie inexorabil de acesta, palmă cu palmă, dezacord cu dezacord. Maneaua îl loveste pe copil fix în cap, de la câţiva centimetri. Copilul dă din mâini. Aborigena râde. Copilul a fost executat/ramâne buimac. Aborigena e încântată. Grupul s-a înveselit, scuipă seminţe şi priveşte spre scena aborigenă-manea-copil. Unde dă mama cu maneaua, lecţia de viaţă creşte. Ooo-vveaţţţ-a.

O grijă în plus

„Când esti femeie, ai o grijă în plus: insectele“, spune o reclamă de la televizor. O gospodină Lara Croft-Tomb Rider pulverizează de zor cu un spray insecticid, jucându-se de-a misiunea imposibilă pe după colturi cu artropodele. Nu-i asa, femeia modernă are arme de ultimă generatie, iar curătatul casei nu e rutină si corvoadă, e un fel de film de actiune. Cu dotarea potrivită, gospodina se transformă în eroină. De ce, totusi, ai grija insectelor numai când esti femeie? De ce nu si când esti pitigoi, sau elev în clasa a saptea, sau măr înflorit? E ceva în chi-ul femeilor care le leagă în mod inexorabil soarta de cea a musculitelor de otet? Nu e cam înjositor pentru Lara Croft să vâneze Drosophilae, chiar si cu spray-ul cel performant? Când esti femeie, stii ceva kung-fu si vezi o asemenea reclamă, ai o grijă în plus: să găsesti un anume producător de insecticid si să te asiguri că va parcurge o bibliografie obligatorie, Simone de Beauvoir.

Taximetrist nemarcat

Vineri dimineaţa (pe la 2 A.M.), pe drumul de întoarcere de la redacţie, dau peste un taximetrist cu o maşină nemarcată. Aşa mi-a spus, cel puţin, centralista în telefon: că vor veni două maşini, una marcată cu datele firmei şi alta nemarcată. Fiind cavaler, o las pe O. să plece cu taximetristul marcat şi eu îmi asum riscul unei călătorii în necunoscut, cu o maşină pe care nu scria nimic.

Ceva adrenalină a avut călătoria, nu degeaba taxiul nu era marcat. Şoferul era foarte vesel şi îi făcea o mare plăcere să apese acceleraţia, până la 100 de km la oră, în timp ce învârtea volanul Solenzei cu o singură mână. Tot în acelaşi timp vorbea şi în căşti, la hands free. Toţi taximetriştii vorbesc acum în căşti la hands free, de multe ori mă trezesc răspunzând la ceea ce cred că e o întrebare pentru mine, iar individul îşi continuă, ignorându-mă (poate nici nu mă aude), conversaţia la telefon.

Între două discuţii cu interlocutori nevăzuţi, şoferul mi-a explicat lipsa marcajelor: abia s-a angajat în firmă şi n-a apucat să le facă. „E maşina dumneavoastră?”, îl întreb. „Nu, nu, e a firmei!”. O manevra cu o siguranţă/nepăsare de parcă numai pe ea ar fi călărit în ultimii 10 ani.

Cel mai ciudat era, însă, că nu vedeam nicăieri aparatul de taxat. Am presupus că tipul merge „blat”, însă era greu de crezut, pentru că avea staţia deschisă şi fusese trimis de dispecerat. Cu 100 la oră intră pe Brâncoveanu şi apoi pune o frână seacă vizavi de service, unde îi arăt eu. Nonşalant, deschide torpedoul, trage de o cutie legată la un ghem de căblăraie şi-mi spune: 8.3 RON. „Acolo era?!”, îmi scapă o întrebare deloc sclipitoare. „Păi, sigur”, îmi spune cu un zâmbet, luându-mi hârtia de 10 RON. „A fost tot timpul acolo”.

Antreprenoriat forţat – cum să-ţi deschizi cu pistolul la tâmplă o afacere peste noapte

Când economia o ia în jos, e un fapt obişnuit ca oamenii să-şi activeze spiritul întreprinzător şi să încerce să-şi construiască propriile locuri de muncă, arată un articol din „The New York Times”. Pe măsură ce companiile mari îşi reduc personalul, o mulţime de oameni talentaţi trebuie să încerce idei noi şi să devină propriii lor angajaţi, însă au nevoie de ceva timp pentru a se obişnui cu noua mentalitate.

Când foştii angajaţi realizează că metodele tradiţionale de a-şi căuta de lucru nu funcţionează, şi că intră în criză de timp şi de bani, ei trebuie să-şi dezvolte spiritul întreprinzător. Mark V. Canice, un profesor de la Universitatea din San Francisco, citat de New York Times, numeşte acest fenomen „antreprenoriat forţat”. „Dacă există o oază de speranţă, în vremurile de criză, concedierile la scară largă făcute de companiile mari vor elibera o mulţime de talente şi de idei întreprinzătoare – oameni de ştiinţă, ingineri, oameni de afaceri care acum caută să facă alte lucruri”, spune Canice. „E o eliberare darwiniană de talente în ecosistemul antreprenorial”.

Read the rest of this entry »

Biletul pentru scaunul de haine

Aseară m-am trezit luat pe sus de nişte vechi prieteni şi dus la „The Watchmen”, la Multiplex. Eu interiorizam efectele crizei economice şi ei s-au găsit aşa, sa ma ia pe sus. De film nu mi-a părut rău, însă cinematografele din mall nu-mi plac şi pace. Din două motive: popcorn şi sucuri la dozator (la preţuri incredibile) şi toţi indivizii care sorb sucuri şi ronţaie popcorn în urechea ta. Mă rog, am nimerit miercurea Oranj, am făcut abstracţie de indivizi iar filmul, am spus, a meritat.

Sala a fost, însă, plină-ochi, aşa cum n-am mai văzut o sală de cinematograf de la premiera „Indiana Jones 4”. Miercurea Oranj a avut, presupun, contribuţia ei. Parcarea mall-ului dădea şi ea pe afară, în vremuri de criză mondială şi de creştere a accizelor la carburanţi. Cu o oră înainte de începerea filmului am găsit patru bilete pe locuri împrăştiate în sală, nici măcar două unul lângă altul. Am contat pe cei care fac rezervări on-line că nu se vor prezenta să-şi ia biletele iar noi le vom ocupa, frumos, locurile aliniate.

Read the rest of this entry »

La farmat de aur virtual, în China

Jocurile on-line precum World of Warcraft nu sunt doar mari consumătoare de timp: ele pot scoate, din buzunarul jucătorilor, şi sume considerabile de bani. Unde apare o nevoie nouă, se deschide şi calea pentru o afacere nouă. Ca în mai toate afacerile globale de ultimă generaţie, lumea a treia e gata să-şi pună la bătaie resursele pe care le are la discreţie – timp şi braţe de muncă ieftine – pentru a veni în întâmpinarea occidentalilor cu conturi în euro sau în dolari.

Un articol publicat în „The Guardian” prezintă o astfel de afacere, dezvoltată într-un oraş din sud-estul Chinei. Compania Wow7gold (numele s-ar traduce prin „oferim aur pentru World of Warcraft 7 zile din 7) are 130 de jucători angajaţi să petreacă 10 ore pe zi, 7 zile pe săptămână, într-un joc virtual. Tinerii şi tinerele trebuie să alerge după aur şi după alte resurse cu valoare în lumea virtuală, pe care compania le pune la dispoziţie, contra cost în bani reali, jucătorilor occidentali. Adunarea resurselor poate fi, de multe ori, o ocupaţie plictisitoare şi consumatoare de timp şi e numită, în argoul jocurilor on-line, „farmat”.

Read the rest of this entry »

Infantilizare

Plimbându-mă deunăzi prin parc mi-a ieşit în faţă o bunicuţă cu un cărucior de copii. Înăuntru, un băieţel sau o fetiţă de vreo doi anişori. Mai încolo, un alt copilaş, într-un cărucior, înfăşat şi înfofolit, în vârstă, probabil, de doar câteva luni. „Hai să mergem să-l vedem pe bebe mic, hai la bebe mic” spune bunica spre puradeul ei şi împinge căruţul în direcţia noii descoperiri.

Din afară, între cei doi copii nu e mare diferenţă, doi bebeluşi în cărucioare. Pentru bunică, însă, diferenţa e foarte mare. Copilul ei e aproape flăcău, mai are puţin şi se dă jos din cărucior. Celălalt copil e doar o cocuţă, înfofolită, fixată la orizontală şi cu o privire difuză asupra lumii. Pentru bebeluşul cel mare, întâlnirea cu cel mic e un bun stimulent: îşi dă seama cât de mare e el. Sau, deocamdată, bunica îşi dă seama de acest lucru.

Read the rest of this entry »

« Previous entries Pagina Următoare » Pagina Următoare »