Părerea unui jurnalist cultural despre cazul Becali

aprilie 4, 2009 la 1:35 am (pompieri la lumanare)
Tags: Al Capone, arestare, Becali, bulgare mediatic, Giovanni, incoerenta ideologica, indemn, Ioana Basescu, limbaj colorat, Olaroiu, Pipera, saptamana de salubrizare

Arestarea lui George Becali nu poate decât să mă bucure, atâta timp cât un mafiot dovedit a ajuns la închisoare. De aici încep însă speculaţiile – arestarea a fost incorectă sau chiar abuzivă, hoţii adevăraţi sunt în libertate în timp ce victima care şi-a făcut dreptate pe cont propriu este după gratii sau chiar: latifundiarul din Pipera este doar un iepure care distrage atenţia de la scandalurile din jurul familiei Băsescu.

Spun din capul locului că e incredibil de câtă atenţie se bucură din partea mass-media povestea arestării unui cetăţean oarecare. Cine e, în fond, acest Gigi Becali aşa încât toate televiziunile să prezinte, de dimineaţa până seara, ştiri despre luarea lui în arest şi toate ziarele să nu scrie decât despre asta? Este doar un nou îmbogăţit, un personaj rugos al tranziţiei, unul care a făcut avere din vânzări dubioase de terenuri. Şi-a dobândit renumele cumpărând un club de fotbal aflat în cădere liberă, de al cărui palmares prerevoluţionar a profitat din plin, şi dintr-un partid de buzunar devenit popular mai degrabă datorită incoerenţei ideologice şi radicalismelor amuzante (pentru unii), care l-au etichetat din start drept o bizarerie simpatică a scenei politice.

Gigi Becali a atras atenţia asupra sa afirmând, cu o siguranţă de sine egalată doar de o ignoranţă fără margini, toate lucrurile pe care nici un politician matur – şi nici vreun individ matur cu opt clase primare absolvite – n-ar fi îndrăznit să le afirme. Cine ar fi avut, de exemplu, inconştienţa să pornească în campania electorală cu un slogan inspirat de un vers din imnul mişcării legionare din anii “30?! Tocmai de aceea presa l-a considerat, la început, o apariţie colorată (în special lingvistic, marca distinctivă fiind un limbaj neaoş, preconceptual şi pre sau mai degrabă antigramatical). Televiziunile l-au tratat, în căutare de rating, ca pe un clovn inofensiv, însă apoi au căzut în propria lor capcană. Nevoia de rating le-a împins să-i acorde tot mai multă atenţie latifundiarului, şi acesta s-a trezit peste noapte star şi om politic. Nu banii i-au câştigat celebritatea, ci morbiditatea jurnaliştilor, târâţi implacabil la vale de bolovanul pe care tot ei înşişi l-au urnit din loc.

Arestarea sa recentă, în urma unui incident în care, după bunul său obicei, patronul Stelei şi-a făcut singur dreptate recuperându-şi prin violenţă de la nişte hoţi maşina, l-a readus pe Becali în atenţia mass-media, după ce şi performanţele Stelei şi cele ale aşa-zisului său partid politic păreau epuizate. Şi, bineînţeles, acum Gigi Becali trece drept victimă: după toate fărădelegile pe care (probabil) le-a făcut, de ce e arestat tocmai pentru un incident minor? De ce poliţia s-a sesizat abia după două luni şi mai bine de la întâmplările din intersecţia Felix-Titulescu, din 27 ianuarie? De ce hoţii sunt liberi şi victima ce şi-a făcut rapid dreptate pe cont propriu (cu ajutorul unei armate personale de bodyguarzi, ce-i drept) e la închisoare? Jurnaliştii şi chiar unii intelectuali se asociază cu Giovanni Becali şi cu Cosmin Olăroiu, în protestele pentru eliberarea interlopului.

Personal, nu mă deranjează că Becali a fost arestat pentru un incident minor. Cazul Al Capone e, în fond, unul de referinţă: gangesterul din Chicago nu a fost trimis la Alcatraz pentru crimele sale, imposibil de dovedit într-un sistem poliţienesc corupt; a fost înfundat, însă, în cele din urmă pentru evaziune fiscală, şi cei zece ani de detenţie dură au fost suficienţi pentru a-i distruge afacerile şi pentru a-l scoate definitiv din circulaţie (bolnav de sifilis, Caopne a murit curând după eliberare). Mă deranjează, însă, alte mici detalii, precum acela că il capo mafia a primit condiţii privilegiate, în cel mai luxos arest al poliţiei, şi pachete de mâncare de la conac, în vreme ce patru bodyguarzi arestaţi împreună cu el au fost trimişi alături de deţinuţii comuni.

Şi, dacă e să fiu onest, trebuie să recunosc că, deşi nu sunt de acord cu el, prietenul Bogdan care dă drept exemplu pe blogul său păţania mea de acum doi ani, când mi-au fost furate actele şi am apelat la ajutorul poliţiei, are dreptate. Îmi amintesc ce mi-a spus poliţistul căruia i-am cerut să-mi arate nişte poze cu hoţii de buzunare din zona sa: acum nu mai avem ce să le facem, trebuia să-l prindeţi dumneavoastră pe indivizi, să-i luaţi de guler. În fond, cam asta a făcut şi Gigi, apelând, ce-i drept, şi la talentele „muşchilor” din dotare (bătăuşul Smărăndescu a ajuns şi el după gratii).

Ceea ce e condamnabil, în fond, în această poveste e tocmai faptul că un individ s-a substituit statului, făcând el însuşi pe poliţia şi mai apoi pe judecătorul. Ce te faci, însă, când chiar poliţia română îţi recomandă să procedezi aşa?!

Unii spun, în altă ordine de idei, că arestarea latifundiarului e doar un pretext pentru a abate atenţia de la afacerile Ioanei Băsescu şi ale lui Mircea Băsescu. Eu cred că, mai degrabă, Gigi Becali are parte de un nou val de mediatizare şi chiar de simpatie, de care avea mare nevoie.

Spre deosebire de Capone, Becali va fi cel mai probabil eliberat curând şi se va repezi să-şi cheltuiască noul capital de simpatie câştigat. Va plânge cu lacrimi false şi va face pe haiducul, atacând şi mai abitir statul. Soluţia în acest caz nu poate veni decât tot din partea presei care, printr-o minune, s-ar trezi şi ar recunoaşte că regele e gol, că zeul lor este unul din carton.

Nu mai sper însă că jurnaliştii români îmi vor asculta, vreodată, îndemnul şi că vor declara acea săptămână de salubrizare, în care nimeni nu va mai vorbi şi nu va mai scrie despre Gigi Becali.