Catalin Sturza’s Weblog

Vineri dimineaţa (pe la 2 A.M.), pe drumul de întoarcere de la redacţie, dau peste un taximetrist cu o maşină nemarcată. Aşa mi-a spus, cel puţin, centralista în telefon: că vor veni două maşini, una marcată cu datele firmei şi alta nemarcată. Fiind cavaler, o las pe O. să plece cu taximetristul marcat şi eu îmi asum riscul unei călătorii în necunoscut, cu o maşină pe care nu scria nimic.

Ceva adrenalină a avut călătoria, nu degeaba taxiul nu era marcat. Şoferul era foarte vesel şi îi făcea o mare plăcere să apese acceleraţia, până la 100 de km la oră, în timp ce învârtea volanul Solenzei cu o singură mână. Tot în acelaşi timp vorbea şi în căşti, la hands free. Toţi taximetriştii vorbesc acum în căşti la hands free, de multe ori mă trezesc răspunzând la ceea ce cred că e o întrebare pentru mine, iar individul îşi continuă, ignorându-mă (poate nici nu mă aude), conversaţia la telefon.

Între două discuţii cu interlocutori nevăzuţi, şoferul mi-a explicat lipsa marcajelor: abia s-a angajat în firmă şi n-a apucat să le facă. „E maşina dumneavoastră?”, îl întreb. „Nu, nu, e a firmei!”. O manevra cu o siguranţă/nepăsare de parcă numai pe ea ar fi călărit în ultimii 10 ani.

Cel mai ciudat era, însă, că nu vedeam nicăieri aparatul de taxat. Am presupus că tipul merge „blat”, însă era greu de crezut, pentru că avea staţia deschisă şi fusese trimis de dispecerat. Cu 100 la oră intră pe Brâncoveanu şi apoi pune o frână seacă vizavi de service, unde îi arăt eu. Nonşalant, deschide torpedoul, trage de o cutie legată la un ghem de căblăraie şi-mi spune: 8.3 RON. „Acolo era?!”, îmi scapă o întrebare deloc sclipitoare. „Păi, sigur”, îmi spune cu un zâmbet, luându-mi hârtia de 10 RON. „A fost tot timpul acolo”.