Plimbându-mă deunăzi prin parc mi-a ieşit în faţă o bunicuţă cu un cărucior de copii. Înăuntru, un băieţel sau o fetiţă de vreo doi anişori. Mai încolo, un alt copilaş, într-un cărucior, înfăşat şi înfofolit, în vârstă, probabil, de doar câteva luni. „Hai să mergem să-l vedem pe bebe mic, hai la bebe mic” spune bunica spre puradeul ei şi împinge căruţul în direcţia noii descoperiri.
Din afară, între cei doi copii nu e mare diferenţă, doi bebeluşi în cărucioare. Pentru bunică, însă, diferenţa e foarte mare. Copilul ei e aproape flăcău, mai are puţin şi se dă jos din cărucior. Celălalt copil e doar o cocuţă, înfofolită, fixată la orizontală şi cu o privire difuză asupra lumii. Pentru bebeluşul cel mare, întâlnirea cu cel mic e un bun stimulent: îşi dă seama cât de mare e el. Sau, deocamdată, bunica îşi dă seama de acest lucru.
Pentru mine, secvenţa a fost doar o repetiţie a unei scene pe care am văzut-o iar şi iar prin parcurile cu bunici: „hai să-l vedem pe bebele cel mic, uite-l pe bebeluş, vezi ce mic e?”. Mi-a amintit însă ce încet cresc copiii şi câte etape sunt de parcurs pe drumul spre maturizarea lor. Foarte multe porţi, aproape fără număr. Între un copil de trei ani şi unul de doi diferenţa e imensă: cel de trei ani îl priveşte de sus pe cel de doi. Şi două luni reprezintă o diferenţă: cel mai mare va alege pe criteriul celor două luni jocul sau îi va spune ce să facă celui mai mic.
Copiii se simt, în general, „mari” când întâlnesc alţi copii mai mici. Şi fiecare copil încearcă să ajungă cât mai repede „acolo”, la cavaler (sau domnişoară) şi la adult. Imită de timpuriu adulţii, încearcă să pară serioşi, arătând că sunt „ocupaţi”, că fac lucruri importante. Se grăbesc aşa tare ca să facă ce? Ca să descopere cât de goale şi neinteresante sunt acele ocupaţii serioase?
