Într-un proiect numit „1000 de romane pe care toată lumea trebuie să le citească”, „The Guardian” rezervă un spaţiu special pentru Science Fiction şi Fantasy. „Unii presupun că science fiction-ul, fantasy-ul şi horrorul trebuie să însemne nave spaţiale, elfi şi vampiri – şi, într-adevăr, îi veţi descoperi pe Ian M. Banks, Tolkien şi pe Bram Stocker pe lista noastră de lecturi ce lărgesc universul cunoaşterii. Totuşi, aceste trei genuri au o tradiţie la fel de venerabilă precum romanul însuşi”, scriu cei de la „The Guardian” înainte de a-şi desfăşura recomandările.
Argumentul continuă: „Ficţiunea funcţionează prin metamorfoză: în fiecare epocă autorii explorează neliniştile vremurilor pe care le trăiesc aşezându-le pe hărţile unor lumi inventate, fie că acestea sunt distopii politice, regate fabuloase sau dimensiuni supranaturale. J.G. Ballard, scriitorul care a adus Science Fiction-ul în mainstream, a observat că «Totul devine Science Fiction. De la periferia unei literaturi aproape invizibile a izvorât realitatea palpabilă a secolului XX». Viziunea lui Ballard asupra «spaţiului interior», coşmarele totalitare ale lui Orwell, Huxley şi Atwood, labirintul neliniştitor al birocraţiei lui Kafka, dictatura inovaţiilor de ultimă generaţie a lui Gibson – toate sunt exemple de literatură din avangarda imaginarului colectiv. Fiecare scriitor original în adevăratul sens al cuvântului trebuie, prin definiţie, să creeze o nouă lume”.
Urmează, în ordinea alfabetică a autorilor, o listă în trei părţi, care începe cu Douglas Adams („Ghidul autostopistului galactic”) şi se termină cu Evgheni Zamiatin („Noi”). Concepţia cotidianului britanic despre ce înseamnă SF & F este extrem de largă; oricât de întinsă ar fi însă pătura, unele cărţi nu au, pur şi simplu, ce să caute sub ea. „Maestrul şi Margareta”, al lui Mihail Bulgakov, e descris în felul următor: „Când diavolul vine în anii ’30 la Moscova, victimele sale sunt piloni ai establishmentului sovietic: un editor faimos e decapitat, un alt birocrat e făcut să devină invizibil. Acesta e totuşi doar preludiul evenimentului central: un bal magnific al celor damnaţi şi diabolici”. De aici până la a lipi etichetele Fantasy, S.F. sau chiar Horror drumul e însă destul de lung. „Prânzul dezgolit” al lui Burroughs apare, şi el, cu un sinopsis corect, interpretat însă în mod surprinzător: „[Urmărind] aventurile picareşti ale unui drogat atât în lumea reală cât şi în «Interzona» fantastică, aceasta e o satiră ce foloseşte cea mai brutală dintre oglinzile deformatoare: societatea ca o fantasmagorie obscenă de dependenţă, violenţă, sex şi moarte”.
Am dat doar două exemple de la litera B; la C urmează „Baronul din copaci” al lui Italo Calvino, „Alice în ţara minunilor” de Lewiss Caroll şi „Omul care era joi” de G.K. Chesterton, la D găsim „Schimbarea la trup” de Marie Darrieussecq, la E dăm peste „Pendulul lui Foucault”, al lui Umberto Eco, la F ne sare în faţă „Magicianul” lui John Fowles, la H ne izbeşte „Jocul cu mărgele de sticlă” al lui Hesse şi tot aşa. Ziariştii de la „The Guardian” s-au gândit, probabil, să împrietenească publicul larg cu literatura SF & F, plasând ca momeală titluri clasice şi nume de romancieri celebri din zona aşa-zisă „mainstream”. „Acesta e punctul în care SF-ul se apropie cel mai mult de ficţiunea literară, iar ficţiunea literară de SF”, scrie un recenzent, de parcă SF-ul n-ar fi, dintotdeauna, ficţiune literară.
Chiar şi fără romanele lui Burroughs, Calvino, Eco şi Fowles, lista e totuşi foarte lungă şi conţine destule nume ilustre. Tot în ordine alfabetică, vă recomand câteva titluri mai puţin cunoscute (le păstrez în engleză): „In the Country of Last Things”, de Paul Auster; „Darwin’s Radio” de Greg Bear; „Lost Souls” de Poppy Z Brite; „Rogue Moon” de Algis Budrys; „A Princess of Mars” de Edgar Rice Burroughs; „Nights at the Circus” de Angela Carter; „Jonathan Strange and Mr Norrell” de Susanna Clarke; „House of Leaves” de Mark Danielewski; „Red Shift” de Alan Garner; „Only Forward” de Michael Marshall Smith. Iată descrierea romanului de debut a Susannei Clarke: „O foarte vastă, extrem de satisfăcătoare ficţiune alternativă, scrisă de-a lungul a zece ani, despre renaşterea magiei – care devenise teritoriul studiilor prăfoase, teoretice – la începutul secolului XIX. Doi magicieni rivali îşi exersează noua putere, căutând gloria militară şi puterea la curte, legând o alianţă periculoasă cu Regele Zânelor şi lăsându-se pradă unei uri pasionale, din cauza folosirii şi a semnificaţiei supranaturalului. Cartea e înţesată de note de subsol, erudite şi comice, acoperită de straturi de pastişe literare, şi inventează un filon folcloric cu totul nou: e întunecoasă, fermecătoare şi foarte, foarte britanică”.
Şi un roman care celor de la „The Guardian” le-a scăpat: „Islandia”, de Austin Tappan Wright. Iată ce scrie despre Wright, într-un eseu intitulat „Science Fiction and Mrs. Brown” (în volumul „The Language of the Night”, Harper Perennial, 1989), extraordinara scriitoare americană Ursula K Le Guin: „Islandia e opera unei vieţi întregi, în care Wright s-a transpus pe sine însuşi în totalitate. E o societate alternativă autentică, gândită până în ultimul amănunt, pragmatic şi uman. Şi e un roman. E plin de oameni reali. (…). Acesta, de fapt, e rostul lui. Cred că Wright a văzut o lume, America lui, devenind psihotică, depersonalizată, imposibil de trăit în ea, şi astfel a creat un continent inexistent, cu geologia şi meteorologia şi râurile şi oraşele şi casele şi războaiele de ţesut şi şemineele şi politicienii şi fermierii şi gospodinele şi manierele şi neînţelegerile şi poveştile de dragoste şi toate cele, pe care fiinţele omeneşti să o poată locui”.
Iar marea absenţă de pe această listă este – în mod cu adevărat surprinzător – chiar Ursula K. Le Guin. Tare mă tem, totuşi, că autorii recomandărilor din „The Guardian” se pricep mai degrabă la „ficţiunea literară” şi mai puţin spre deloc la SF.
P.S.: O altă absenţă stupefiantă e cea a însuşi părintelui literaturii high fantasy, J.R.R. Tolkien, al cărui nume fi trebuit să figureze undeva sub cel al lui J.K. Rowling; „mămica Rowling” e menţionată, desigur, cu „Harry Potter şi piatra filosofală”.
