Rostul programelor TV din noaptea de revelion, aşa cum sunt ele gândite în ultimii ani, îmi scapă cu desăvârşire. Televiziunile, în special cele private, se străduiesc să pună la cale câte un ultra-mega-para-reve-nghelion, promovat zgomotos, cu hărmălaie multă pe fundal, culori ţipătoare şi vedete agăţătoare în prim-plan. Vedetele se cam plimbă de la un post la altul, deşi fiecare televiziune se laudă că ea şi doar ea a reuşit să-i cheme pe Adi/Costi/Dănuţ.
Scopul fiecărei întruniri, la care VIP-urile se străduiesc să cânte cât mai tare şi să scornească glume cât mai trase de păr, e de a face rating. Satisfacţia cea mai mare pentru televiziuni vine abia pe întâi ianuarie, când se măsoară audienţele şi se stabileşte a cui paranghelie a câştigat. Antena 1 i-a bătut pe toţi la numărătoare, dar Pro TV-ul a luat publicul tânăr, Prima pe cel cu bani iar TVR1 pe cel educat.
Însă, dincolo de procentele din caşcavalul audienţei, rostul para-tevelioanelor nu-l înţeleg şi pace. Din punctul de vedere al telespectatorului, o adunătură de personaje faimoase mulţumită revistei „Ciao” şi albumelor de manele n-ar trebuie să aibă nimic distractiv. Regula e „cine face îmbulzeala mai mare”, nu „cine face un lucru cu coadă şi cap”. Oricum, cine mai stă să se uite la televizor de revelion? Cei care au bani şi studii superioare pleacă în vacanţă în Ibitza, cei care au doar studii superioare se întâlnesc cu prietenii şi nu se uită la televizor, cei tineri merg la discotecă.
Rămân pensionarii fără bani, care, din nostalgie pentru revelioanele cu Toma Caragiu şi Mişu Fotino, cu Dem Rădulescu şi Stela Popescu, ar trebui să stea lipiţi de televizor. Cei care apreciau, însă, acele programe vor fi şi cei mai dezamăgiţi. Poantele lui Toma Caragiu erau pentru vremuri în care oamenii nu prea aveau de ales şi stăteau la televizor, e adevărat. Însă nici nu le părea rău după aceea şi comentau zile întregi o şopârlă precum „un jucător cu o poziţie foarte bună în clasament a trimis o minge afară, a trimis a doua minge afară, l-a trimis pe frate-său afară, pe cumnatu-său afară, pe soră-sa afară, bine, frate, dar toţi out, toţi out? s-a observat din tribune, respectivul a fost eliberat din lot şi numit arbitru pe tuşă, c-aşa-i în tenis”. Programele de acum, cu mult mai multe mijloace tehnice şi mult mai puţină inspiraţie, se străduiesc să stoarcă un zâmbet acru pe calapodul glumelor vechi. Însă Adi Minune nu-i ajunge nici până sub bărbie lui Toma Caragiu, şi deghizarea într-o caricatură jalnică a lui Vlad Ţepeş nu-l face nici mai simpatic, nici mai deştept.
elisav a zis,
ianuarie 12, 2009 la 7:30 pm
crezi că nu putem alimenta seria de locuri comune ale lui “suntem ce…” (mîncăm, vorbim, gîndim, credem) cu “privim” şi “ni se dă de privit”?! Este posibil ca acum un secol (că mult pare de la “aş da zile de la mine”) publicu’, chiar şi cel needucat şi debil prin (de)formare, să fi privit distant manelizarea culturii televizate sau cel puţin cu un ochiu strîmb (lasă că era el strîmb din facere, dar oricine poate fi capabil de o ridicare de sprîngeană dubitativă – că de fost tre’ să fim a fuse toţi), dar amu (ca să nu a pierde ideea-mă mătreaţă) nu mai are nimeni complexul (nici măcar pe cel alimentar) al reducerii mentale la mintea cucului sau a cucoşului, na, după doreşti a te situa pe scara simb(i)ologică a altor lăcaşuri comunitare.
Şi acel ochiu strîmb s-o fi intrebat retoric (ştim noi cultivaţii ce e aia, el o fi aruncat-o aiurea-n tranvai, sperînd ca şi răspunsul să-l pălească esenţialmente şi remediabil pentru a fi uitat şi deschizînd astfel calea reiterării întrebării) “bă, mîncaţ-aş, s-a dat drumu’ la astea?!”. Cînd aş da zile de la mine a devenit aş dat zile de la noi, răspunsul s-o fi conturat destul de concret în mintea românului. Bă gheo, aştia nu mai cîntă numa’ la nunţi, sunt în direct, să moară mama… Şi dacă e în direct, atunci o să primim pe direct, fix în exactitatea a ceea ce suntem. Pentru că este.
O vreme s-a spus că va trece… Ceea ce nu a fost total pe din afară, timpul a trecut, ei au rămas, rafinindu-şi poziţia televizată, păşind apoi constant şi tare către legitimarea de care numa cultu’ e suficient de inconştient să facă gură, ei mulţumindu-se cu efectele benefice, pencă the usual deal e că “aşa a dat Domnu”.
E mulţi, tati, şi Pro. Şi legitimi, adică are cel puţin un certificat de născare. Şi cîntăreţii, şi publicul. Şi ceva să le ia locul nu vei vedea, pencă impresia mea banală e că sistema funcţionează prin evuluţie în sucuri proprii.
Nu mi-e dor de ce mai ţin io minte că erea revelioanele de altă dată. Pe cele de azi le dau cu ignore. Manelei de azi îi prefer protomanelara anterioară, cu un pahar de vin sec pentru a balansa cu muzica “dulce”. Estem ce privim cînd deschidem ochii. Şi din pecate, îi deschidem la ore de mare audienţă.