Catalin Sturza’s Weblog

Joseph Delaney, autorul „Cronicilor Wardstone”, a trecut meteoric prin România; a aterizat la Otopeni la 15.30 într-o joi (6 noiembrie) şi a decolat la 15.30 într-o duminică (9 noiembrie); l-am observat, în acest timp, şi de aproape (la două lansări unde am moderat/tradus, plus o întâlnire cu elevii) şi de la distanţă şi pot spune că omul e o maşină; mai mult, e un scriitor profesionist, ceea ce nu înseamnă că stă la el acasă şi scrie, între breakfast şi supper, cu un ibric de cafea în faţă; un scriitor profesionist poate să: acorde un interviu dimineaţa la televizor, să alerge la hotel pentru alte trei interviuri, trei sferturi de oră fiecare, să alerge la Şcoala Centrală, pentru o oră de public speaking, plus câteva zeci de autografe pe cărţi şi pe afişe, să fugă înapoi la hotel pentru un alt interviu, să ajungă pe înserat la Diverta Magheru, să vorbească jumătate de oră cu fanii şi să semneze, apoi, două ore la rând pe cărţi, semne de carte, pliante şi afişe, pentru sute şi sute de copii, tineri, oameni în toată firea veniţi din Bucureşti şi de aiurea să-l vadă, să obţină un autograf, să facă, eventual, o fotografie cu „Vraciul”; să gesticuleze şi să vorbească fără întrerupere în răstimpuri, la masă, în maşină despre lucrurile care-l pasionează, despre metoda de scris „Bram Stocker” şi Tolkien şi filme cu vampiri şi echipa de fotbal Preston North End, ale cărei însemne le poartă pe fular, în jurul gâtului; să zâmbească şi să mulţumească tuturor şi să întrebe pe toată lumea despre folclorul românesc, în eventualitatea că Vraciul ar putea călători, într-unul din volumele viitoare, şi în România.

Copiii care stau la rând la autografe comentează: „dacă aş fi fost în locul lui, mi-ar fi căzut de mult pixul cu tot cu mâna”; în librărie e foarte cald, fanii vin în faţă, încearcă să se aşeze alături de el, în fotoliu, în timp ce Delaney e imperturbabil, zâmbeşte, le scrie fiecăruia în parte câteva rânduri; semnează pe fiecare volum sau pe toate cele cinci ale seriei, dacă i se cere, semnează şi materialele promoţionale; „un copil poate nu are bani să-şi cumpere cartea”, ne explică el, „însă acea semnătură va însemna ceva, o să păstreze semnul de carte şi o să încerce să citească povestea”. Carolyn, agenta sa literară, îl priveşte, fără mari emoţii: „scriitorul cutare”, ne spune ea, „poate să semneze o mie de cărţi într-o oră”; să le semneze şi atât, fără dedicaţii, fără nimic.

A doua zi, Delaney o ia de la capăt, la opt e în maşină, la prânz e la librăria Şt. O. Iosif, în Braşov, şi dă interviuri pe hol în timp ce-l aşteaptă o sală plină cu fani, vorbeşte o oră, semnează alte câteva zeci de cărţi, broşuri, pliante, dă din nou interviuri şi apoi, la masă, se pune iar pe povestit. Prezentările şi întâlnirile cu fanii fac parte din cariera lui de scriitor, care s-a împlinit târziu, pe când se apropia de 60 de ani; înainte de a fi publicat de Random House a scris vreo 10 cărţi, care i-au fost respinse şi iarăşi respinse de edituri; a numărat 97 de refuzuri, în mai bine de zece ani, până când Carolyn i-a propus să scrie o carte pentru copii; nu i se pare că a fost nedreptăţit, e un proces pe care-l numeşte „lunga sa ucenicie”, deşi recunoaşte că, după primul refuz, n-a mai scris ceva mai bine de doi ani; merge în orice şcoală din Marea Britanie, chiar şi în cele sărace, care n-au bani să-l plătească; obiceiul locului e acela ca şcolile să plătească, din bugetul propriu, scriitorii; „sunt şcoli care n-au avut niciodată un scriitor, eu sunt primul pe care copiii au ocazia să-l întâlnească”; la întrebarea dacă nu e tentat să-şi publice romanele din sertar, acum că şi-ar permite acest lucru, chiar şi în regie proprie, intervine Carolyn: „nu sunt suficient de bune, n-au destulă profunzime emoţională, n-are s-o facă, pentru că sunt oricum destule cărţi proate pe lumea asta”.

În numărul viitor din „Cultura”, un interviu cu Joseph Delaney, realizat la o pensiune din Braşov, la ora opt dimineaţa, şi puţin mai târziu, în maşină, pe drum spre castelul Bran.