Mă enervează vânzătoarele de magazin, taximetriştii, curierii şi funcţionarii care tutuiesc. Nu pentru că aş avea cine ştie ce părere extraordinară despre mine sau pentru că aş considera că de şireturile mele nu trebuie să se agaţe nici un vânzător de aprozar. Să se agaţe, însă numai dacă şi când îi spun eu. În plus, cred că orice vânzător sau funcţionar care-şi desconsideră clienţii nu înţelege pentru ce e pus în spatele tejghelei, de ce îşi ia leafa şi aduce, prin urmare, un prejudiciu patronului sau instituţiei care l-a angajat.
Moda zilei e să ne tutuim. Vine din presă, din corporaţii şi din mediile PR-istice: orice nou-sosit într-o redacţie/firmă este invitat să-şi tutuiască şefii şi colegii, „spune-mi tu, nu mă lua te rog frumos cu dumneavoastră”. Adică, nu e frumos să-ţi iei şeful cu chestii din astea formale, e ca şi cum ai sugera că n-ar fi suficient de cool/destupat la minte ca să accepte să-i vorbeşti la pertu. Şi că aerul degajat pe care-l afişează faţă de tine l-ar împiedica să-ţi zbiere în urechi şi să-ţi demonstreze, cu un bogat şi intimidant arsenal persuasiv, că e, în toată puterea cuvântului, şef. Ziariştii în probe se tutuiesc cu editorii seniori, copywriter-ii juniori se tutuiesc cu directorii de creaţie, toţi îi spun pe numele mic manager-ului sau redactorului-şef. O fericită căldură familială ne cuprinde pe toţi, în timp ce obstacolele dintre funcţii şi oameni zboară în toate părţile, într-o lume a manierelor şi titlurilor anglo-saxone. A obiceiurilor şi a modelor împrumutate dintr-o limbă ce nu face distincţia între persoana a doua singular şi plural.
De aceea, pentru cineva care lucrează într-un astfel de mediu este firesc să creadă că politeţea nu e regula, ci excepţia. Că e normal să tutuieşti pe cineva şi că e un semn de bunăvoinţă să te adresezi unui necunoscut la a doua plural. Să-i arăţi, în mod formal, că-l respecţi. Eu sunt de părere că politeţea e primul lucru învăţat acasă şi că hainele sau poziţia bipedă sunt la fel de opţionale ca politeţea. Însă vânzătoarele care tutuiesc nu lucrează într-un mediu corporatist şi nu ştiu, probabil, mare lucru nici despre formele pronominale din limba engleză.
După cum spuneam, vânzătoarele, funcţionarii şi taximetriştii nu au, foarte probabil, nici cea mai mică idee despre motivele pentru care sunt acolo unde sunt şi pentru care fac lucrurile pe care le fac. Le fac făcându-le, pentru că aşa (s-)au apucat. Nu prea ştiu, altfel spus, pe ce lume trăiesc. Dacă-i întrebi dacă aţi făcut cumva armata împreună, îţi vor spune, surprinşi-indignaţi: dar sunt mai în vârstă decât tine… dumneata?!
Ce legătură are vârsta cu a doua plural? Politeţea e o convenţie între egali, un cod între oamenii care, mişcându-se sub faldurile ei elegante, se respectă reciproc. Taximetristul care mă tutuieşte nu vrea, pur şi simplu, să fie egalul meu. Nu-mi rămâne decât să mă conformez şi să-l privesc de sus.
De ce m-am apucat să scriu acest text? M-am trezit zilele trecute cu un curier care mi-a adus, la uşă, un pachet. Îi pregătisem un bacşiş. După vreo trei pronume încasate în plin la singular, m-am răzgândit. În termeni corporatişti, cred că a nu folosi bâtele de baseball în relaţiile directe cu unii dintre semenii noştri nu e o regulă, ci o opţiune. Un semn de bunăvoinţă.
Articol publicat şi în revista „Cultura”
ease i'door a zis,
noiembrie 4, 2008 la 2:14 pm
creca politetea e fata durdulie a coanelor serenitate si detasare. daca niste energii, mandale si alte pricomigdale te fac oleaca mai cool, conventia de care vorbesti vine natural. aprozarboy si curieru, basca taximetristu de care faci atata caz, sunt oameni apasati, urat implicati in tot ce are mai gregar, dar ce zic, mundan veata. fie ca se uita la tine ca la un pulica, fie ca esti un molozar nemeritoriu, oricum nu vei fi o a doua persoana. ramai masa neglijabila, personaj colectiv la care si el contribuie – hence familiaritatea, iar in acesti parametri omu mai pastreaza ceva self-steem pentru inca o zi. gandeste-te la nenea pe care il infierezi ca la un personaj de joc care mai are de-un scuipat la bara de viata ca sa pice. mai ciupeste in stanga si-n dreapta, de la simbioti, ca sa ramana in joc. ia parte din tine si din altul. parere a mea.
acu ca tu esti lezat de mizantropia agresiva a lumpenului, ai doo optiuni: te inchizi in casa sau devii mucalit. partea a doua e mult mai rewarding.
pisica-albastra a zis,
noiembrie 4, 2008 la 3:13 pm
Eu cred ca meteahna asta despre care zici tu se trage din satul de unde vin oamenii aia: in mediul rural oamenii se considera egali, deci isi vorbesc la per tu, e drept, strecurand un “matale” pentru cei mai in varsta sau cel mult un “dumneata” pentru necunoscuti. Da’ tot la singular vorbesc si in cazul asta! Si cum avem o multime de tarani inca neinvatati cu orasul, voila exprimare! Asa ca as spune ca nu in toate cazurile e obraznicie, ci e doar un mod de a vorbi neadaptat.
elisav a zis,
noiembrie 5, 2008 la 10:47 am
Undeva ca capu’ opus ar sta copilu’ care mi-a instalat netul. Mic, negru, geluit cred că pînă şi pe părul de pe piept, plin de tatuaje pînă în vîrful nasului, cu cercei şi piercinguri, a real bad dude (păcat că nu măsura decit unu cincizeci cu indulgenţă) care m-a luat frontal cu domnul Vasile. Tati, şi ştia în morţi să pună l-ul frumos articulat. În mare vorbea corect, deşi părea scos de sub fusta mă-sii şi aruncat direct la bulău (of, prejudecăţile astea…). Na, în principiu destul de touching momental momentu. Io ca ţăranu i-am spus tu cu toate verbele de rigoare la 2 sg. Nu i-am spus că e impresionant el aşa, că de, relaţia era de client furnizor, nu de popă enoriaş. După 3 săptămîni l-am revăzut la casieria firmei, s-a uitat lung la mine, i-am spus salut, şi el “Merge netul pe valea lui mihai?!” Complezent desigur, şi cu memorie. “Din cînd în cînd” i-am spus io. Şi cam atît.
Taximetristul e o specie care tre’ studiată aparte, merită o coloană separată în tabelul biologic. Urbea naşte monşti, probabil din cauza futaiului ocazional pe care îl dăm şi luăm la fiecare colţ de stradă. Da, sunt unii aduşi cu diverse plute prin oraş, cei de la Fly sunt exemplari, aduşi din provincie cu tot cu ceapa şi ceafa groasă, rătăciţi pe ecranul unui GPS cu care nu se prea înţeleg la nivel decizional. Şi mai nou au apărut şi nişte negri autentici, din cei de numai prin grozăveşti ai ocazia să cunoşti, negrii puri, cărbune, nediluaţi, care ştiu numai “stînga dreapta înainte”. Oare ei cum vorbesc cu clienţii spălaţi de la Otopeni?! Am prins un moment în care un domn costumat occidental corect s-a urcat în maşină, apoi l-a întrebat pe dispecer “EL e şoferul?????” “Da, ştie stînga dreapta, nici o problemă.” Vezi? E mai bine să nu ştie deloc limba…
catalinsturza a zis,
noiembrie 5, 2008 la 12:21 pm
Mereu rad la comentariile matale, bre, elisav
)
Poate ar fi mai bine sa inlocuim taximetristii cu robotei, ca-n sf-urile cu Schwarzenegger (sau era Stallone)? Bagi fisa, tastezi directia si nu auzi decat “Buna ziua, domnule!”, “La revedere, domnule!”, “Multumim, domnule!”, chiar daca-i tragi pilotului cu ranga una-n cap.
Ai dreptate, exista si extrema cealalta; si mie mi s-a intamplat sa ma simt prost tutuind un pusti care-mi vorbea impecabil. In liceu aveam profesori care ne vorbeau, inca dintr-a IX-a, cu dvs si ne numeau pe toti “domni” si “domnisoare”. O faceau fara sa se simta, de cele mai multe ori, intentii ironice in glas. Poate de atunci am devenit asa sensibil la formele de plural. Se simtea o anumita distanta si raceala in aceasta adresare, dar si un anumit credit care ni se acorda. Acea cordialitate, peste catalog si catedra, intre egali. Una e sa zici “nu ti-ai facut tema, stai jos, vita, doi” si alta e “imi pare rau, domnule, astazi nu v-ati pregatit serios, meritati sau nu o nota de 2?”. A doua forumula poate avea si o doza de sadism, depinde de tonul pe care-o spui. In anul cand am fost profesor am incercat sa le vorbesc mereu elevilor la plural, fara ironie sau sadism; ce-i drept, nu mi-a iesit mereu, e foarte greu sa abordezi la plural o aratare ciufulita de 1,60 alergand pe langa tine pe culoar in trening de sport.
Poate varsta totusi, conteaza, cu totii avem prejudecati legate de varsta: cutare-i prea tanar ca sa-l numim “domn”. Altadata, parca ai strica pur si simplu orzul pe gaste.
Maica-mea, care e profesoara, mi-a povestit, dupa ce a petrecut trei saptamani intr-un schimb de experienta in Suedia, ca elevii isi striga pe acolo profesorii pe numele mic iar formulele de politete au disparut. Profesorii mai batrani isi aminteau ca si la ei se folosea “dumneavoastra”, candva, in tinerete, insa de vreo 40 de ani in scoli, in universitati, in institutiile publice toata lumea se tutuieaste. “Moda americana”, am zis, fara sa clipesc. Cu toate astea, a incercat sa ma conviga maica-mea, in scoli e o disciplina incredibila, o liniste apasatoare, nimeni nu alearga, nimeni nu striga-n gura mare. Copiii sunt invatati sa constientizeze ca toate prostiile pe care le fac se intorc impotriva lor, cand au probleme sunt dusi la consilier, cand sunt surmenati li se da vacanta. Isi respecta profesorii si vin la scoala de bunavoie; daca n-ar face-o, ei ar avea de pierdut. Iar profesorii nu-si bat capul sa-i pedepseasca sau sa le puna note de 2. Suna utopic, insa un asemenea contract pare sa functioneze. In Romania, daca ar disparea pronumele de politete s-ar spulbera si bruma de respect aparent care mai exista intre profesori si elevi. Ma indoiesc ca ar mai putea careva, dintr-o tabara sau alta, sa puna piciorul nevatamat intr-o scoala.
Iar taximetristii aceia de la noi si cand iti vorbesc cu dvs o fac de parca ti-ar spune o minciuna, te-ar duce cu zaharelul si in momentul urmator s-ar pregati sa scoata pistolul si sa spuna: scoate banii, chiar ai pus botul, prost mai esti! Daca sunt constransi, baiguie si-un dvs, insa mimica arata ce cred ei cu adevarat despre tine si, in general, despre meseria lor. Pana vor intalni banda de racketi motorizati, fac si ei, de azi pe maine, taximetrie.