Am fost plecat câteva zile în Polonia, la Poznan, la un festival românesc de film documentar. Oraşul medieval e întins şi liniştit, cu vechea universitate Adam Mickiewicz şi cu palatul regal Zamek ocupând, somptuos, centrul, străzile sunt largi şi pustii, oamenii sunt politicoşi. Nimeni nu se ceartă, nimeni nu-şi face loc cu coatele prin îmbulzeală, nimeni nu scuipă seminţe pe jos.
Fast food-urile sunt la modă, am văzut magazine second hand „direct de la Londra”, am văzut şi haine de butic, însă nimic care să aducă a vestimentaţie de cartier, aşa cum o ştim noi. Panouri mari invită polonezii, peste tot în oraş, la cel mai nou film despre viaţa lui Ioan Paul al II-lea, mii de candele ard în faţa unei statui a lui Karol Wojtyla, de la intrarea vechii catedrale Sf. Petre şi Pavel, un mall imens se ridică nu foarte departe de acest loc.
La multiplex (la ei se cheama Multikino) rulează aceleaşi filme americane din programele noastre, la aceleaşi preţuri piperate, însă în Poznan sunt deschise şi vechile săli de cinema, subvenţionate de stat, unde poţi găsi filme de artă. Mallul e construit în armonie cu zona, o clădire de cărămidă roşie imitând o fabrică de secol XIX, kitschul inevitabil, însă temperat, parcă, de ceva gust. Studenţii stau, cu laptopurile deschise, direct pe podea, nimeni nu ascultă însă muzică la maxim în auzul tuturor.
În piaţa veche o oraşului se găsesc restaurante pentru toate buzunarele şi gusturile, junk food-ul (în special tortilla, echivalent cu ceea ce noi numim shaorma) nu lipseşte din nici un meniu. Chiar în mijlocul pieţei două clădiri comuniste, pipernicite şi cenuşii, sunt înfipte între casele medievale. Am găsit şi câteva cantine ieftine, mâncare la farfurie de plastic, ofertă foarte variată. Oamenii nu prea vorbesc limbi străine, însă meniurile în engleză aşteaptă pe tejghea. Pui degetul şi casieriţa zbiară numele mâncării, în poloneză, spre bucătărie. Într-o astfel de cantină puteai să comanzi ceva ce n-am întâlnit nicăieri, în meniul nici unei cofetării româneşti: o cană de cacao cu lapte.
Printre clădirile scunde şi faţadele viu colorate, printre piste de biciclete şi trotuare largi, printre flori şi parcuri, cafenele şi cofetării, pieţe cu expoziţii în aer liber şi cinematografe neatinse de pragmatismul capitalist am simţit că Poznanul e ceea ce ar trebui să fie un oraş: un loc unde te duci nu pentru a câştiga un salariu mai bun, ci pentru că îţi face plăcere să locuieşti acolo.
M-am urcat apoi într-un avion cu elice, pe linia internă spre Varşovia, şi apoi într-un bimotor cu reacţie, ceva mai trainic, de la Varşovia la Bucureşti. La 10.000 de metri, deasupra norilor, începuse să mi se facă oarecum dor de Bucureşti. Îmi lipsea în special limba română care să transforme spaţiul înconjurător dintr-unul rece şi internaţional într-un loc familiar, vorba cea verde de acasă. Avionul a luat-o în jos, am văzut Bucureştiul de deasupra, spectaculos, aripa stângă s-a înclinat spre o pădurice, deasupra unui drum de ţară desenat ca într-o carte de poveşti.
La Otopeni decorul era de mall internaţional, cu ceva fraze-robot rostite în difuzoare, în română. Până la Arcul de Triumf drumul a fost încă frumos, m-a condus un coleg din grup cu maşina. Am luat autobuzul o staţie, până la Aviatorilor, şoferul a aşteptat chiar să alerg cu bagajele în spinare şi a deschis din nou uşa din spate, în ultimul moment. La Aviatorilor, însă, la intrarea în metrou, povestea s-a cam terminat.
Un puşti în costum de treining şi adidaşi de butic a trecut printre oameni cu un telefon cu manele. Difuzorul era dat la maxim, cineva urla ininteligibil peste ceva care zdrăngănea, puştiul mergea agale, să se bucure tot românul de manelele lui. Într-o secundă am văzut roşu, toate pornirile arţăgoase pe care aşa de uşor le uitasem mi-au făcut capul să clocotească. Primul impuls a fost să mă iau după puşti, să-i smulg telefonul şi să i-l arunc în faţa metroului. Al doilea a fost să-i aplic nişte expresii româneşti bine ticluite care, la fel de rapid, îmi reveniseră în minte. M-am abţinut, cu gândul la polonezii cei civilizaţi, însă ştiu că n-am făcut bine. Manelele pe telefon, ca şi cojile de seminţe, ca şi nesimţirea sunt forme de agresiune şi, fără o reacţie în faţa acestor agresiuni, violenţa lor nu se va domoli nicicând.
M-am aşezat, cu toate bagajele în braţe, să aştept metroul. M-au înconjurat trei domnişoare strident machiate, în câte-un treining şi mai strident, ultima modă. Una se aşează pe un scaun, celelalte stau în picioare, de partea cealaltă. „Fă, tu eşti emo”, chicoteşte una peste capul meu. „Eşti proastă, fă. Emo-i tac-tău”, i-o întoarce, răţoit, cealaltă. Metroul e aglomerat, nimeresc lângă două domnişoare care stau de vorbă. Aflu, fără să vreau, că sunt studente la medicină. „Fată, tu ai idee cât ia un medic rezident?”. Scot din geantă „Utopica” lui Sorin Antohi şi încerc să mă cufund în lectură. „De ce-l citeşti pe securistul ăsta?”, mă interpelase unul dintre membrii grupului românesc, pe aeroportul din Varşovia.
În Berceni, la Brâncoveanu, lucrurile sunt cât se poate de greşite. Toată lumea e în treininguri, toţi au telefoane cu manele. Parcă ar fi o epidemie, oamenii se împing, se înjură, se îmbulzesc. Pe jos e un covor de flegme şi de seminţe, peste toată mizeria tronează tarabe improvizate, cetăţeni coloraţi care vând chinezării. Limba română e stâlciată în aprige dezacorduri. Palmierii lui Piedone sunt punctul terminus al căderii mele de la 10.000 de metri, beculeţele lor îmi spulberă şi ultima fărâmă de calm.
Problema e, aşa cum mi-au confirmat şi alţi globe trotter-i români, nu că pleci, stai departe de ţară şi te apucă tânjirea romantică după casă; problema apare abia atunci când trebuie să te întorci şi să te readaptezi la mediul de care-ţi era dor.
