Catalin Sturza’s Weblog

Legea care prevede majorarea salariilor profesorilor din învăţământul preuniversitar cu 50% a trecut, marţi, de parlament. În ultima lună de activitate legislativă, deputaţii au aprobat în unanimitate ordonanţa 15/2008 cu amendamentele propuse de PSD. După ce actul va fi promulgat de preşedintele României, salariile ar trebui să crească începând cu 1 noiembrie 2008.

 

S-a votat nominal, la propunerea unuia dintre liderii grupului PSD, care a vrut astfel să evidenţieze cine votează în favoarea sau împotriva profesorilor. Premierul Tăriceanu a avertizat că o asemenea măsură ar trebui susţinută de creşterea economică şi a calificat votul parlamentarilor drept unul populist. Ministrul Educaţiei, Cristian Adomniţei, a arătat că o asemenea majorare ar consuma tot bugetul învăţământului pentru anul 2009: n-ar mai rămâne nici bani de construcţii, nici de reparaţii, nici de orice altceva. Prezent în plen în dublă calitate, de ministru şi de deputat, Adomniţei a votat însă în favoarea creşterii salariilor profesorilor. De undeva de deasupra, din lojele din jurul sălii de plen, priveau reprezentanţii sindicatelor. O zi mai târziu, la deschiderea anului universitar de la Iaşi, Cristian Adomniţei a criticat din nou proiectul de lege.

 

La mijlocul lunii septembrie, premierul Tăriceanu anunţase că, de la 1 octombrie, salariile cadrelor didactice ar fi crecut cu 9%, conform protocolului dintre Guvern şi sindicatele din învăţământ. Unele sindicate au ameninţat că, în cazul în care amendamentele PSD nu vor fi adoptate, vor declanşa greva generală.

 

În această lună parlamentul mai are multe alte măsuri populiste de votat: majorarea ajutoarelor pentru încălzire (la propunerea PD-L), tichete energetice în funcţie de venitul familiei (PD-L şi PSD), mărirea indemnizaţiilor maternale şi prelungirea acestora până la trei ani (PNL, PC, PSD), majorarea alocaţiilor de stat pentru copii la 500 RON (PC), transformarea cazărmilor dezafectate ale Ministerului Apărării Naţionale în locuinţe sociale sau în cămine studenţeşti (PSD), decontarea tichetelor de călătorie nefolosite pentru pensionari (PSD, PD-L, PRM şi PC) etc. Sigur că multe dintre aceste măsuri sunt necesare; însă aprobându-le, într-un timp scurt şi la grămadă, actualii parlamentari vor lua acasă laurii generozităţii şi îi vor lăsa pe viitorii parlamentari să facă rost de bani şi să acopere găurile din buget.

 

Prezent la deschiderea anului universitar din Constanţa, Traian Băsescu a anunţat, şi el, că va promulga legea votată de Parlament. Odata cu noua majorare salarială, suma totală care va intra în buzunarele profesorilor, într-un singur an, reprezintă 1% din produsul intern brut al României.

 

 

Criza de profesori

 

Populistă sau nu, legea cea nouă va trebui pusă în aplicare şi banii vor apărea de undeva. Va îmbunătăţi mărirea substanţiaţă a lefurilor situaţia învăţământului preuniversitar românesc? Sindicaliştii au vorbit, imediat după vot, despre redobândirea demnităţii dascălului şi despre relansarea învăţământului preuniversitar. Profesorii tineri vor fi motivaţi să vină în şcoli şi în licee, oamenii de calitate nu vor mai pleca aşa de uşor.

 

Una dintre problemele cele mai mari ale învăţământului este, în acest moment, resursa umană. Pensionarii se întorc pentru a ocupa catedre vacante, de ani de zile, în toate judeţele, e criză de educatori şi de profesori, la ţară ajung să predea oameni fără calificări didactice, în unele cazuri absolvirea a 12 clase poate fi o condiţie suficientă pentru a ocupa, la sat, o catedră de orice. Tinerii cu specializări atractive pentru piaţa muncii sunt primii care părăsesc învăţământul. Vidul se va propaga, treptat, spre generaţiile de vârstă medie, care în acest moment reprezintă, încă, structura de rezistenţă a ciclului preuniversitar. Profesorii care au rămas în şcoli de dinainte de 1989 sunt singurii cu o pregătire sau, cel puţin, cu o experienţă suficiente pentru a picura puţin bun-simţ şi un strop de educaţie în minţile generaţiilor de elevi.

 

La 15 septembrie, în acest an, cel mai greu se găseau educatoare, profesori de limba română şi de limba engleză. Educatoarele sunt curtate de grădiniţele private, în vreme ce filologii au de ales între grădiniţe şi şcoli particulare, cu salarii mai bune, şi orice alt loc de muncă, în relaţii publice, jurnalism, publicitate etc. Un salariu de 300 de euro net, pentru debutanţi, ar putea echilibra factorul financiar şi, dacă nu ar schimba sensul migraţiei învăţământ-companii private, cel puţin i-ar reduce intensitatea.

 

Leafa de pornire rămâne, deocamdată, mai mare în mediul privat, însă pe lângă bani există şi alte motive de care un tânăr va ţine seama. Compania înseamnă birou, şefi, o poziţie umilă, muncă de multe ori sub calificarea de pe diploma de licenţă, rutină şi program prelungit. Cel puţin teoretic, învăţământul înseamnă o oarecare independenţă, timp liber, provocări intelectuale şi, nu în ultimul rând, punerea în practică a meseriei pentru care te-ai pregătit.  

 

 

Mici bisericuţe mici

 

Resursa umană e, însă, o problemă nu doar în sens cantitativ. Am fost timp de un an profesor la un liceu din capitală şi, după ce am părăsit învăţământul, am avut ocazia să cunosc, prin intermediul unor proiecte educaţionale în care m-am implicat, şcolile şi inspectoratele din diverse oraşe ale României, inclusiv din Bucureşti. Am văzut zeci de şcoli şi licee, am vorbit cu mulţi profesori şi cu diverşi insepctori şi, ceea ce e şi mai interesant, i-am văzut şi pe unii şi pe alţii în acţiune. Apreciez, necondiţionat, pasiunea şi eficienţa unor profesori cu care am lucrat direct. De asemenea, pot spune că sistemul nu e până la capăt închis şi nu e întru totul înţepenit din moment ce există oameni deschişi faţă de idei şi proiecte noi.  

 

Cele mai interesante activităţi la care am asistat nu sunt orele de curs, ci acele acţiuni de instruire, întruniri metodice cu diverse catedre. În cadrul acestor întâlniri se ţin discursuri despre misiunea sfântă a dascălilor şi se arată că punctul slab al profesorilor nu e prestaţia lor de la catedră, ci faptul că n-au cu toţii planurile de lecţie şi planificările pe unitate la zi. Oamenii se foiesc în scaune şi cască, aplaudă la comandă, nu par să asculte nimic. Şi ce ar fi de ascultat? Aceleaşi asigurări că lucrurile vor merge mereu înainte chiar dacă, ştim cu toţii, pe ici, pe colo, în punctele esenţiale avem ceva probleme minore.   

 

În multe şcoli s-au schimbat piesele de mobilier, parchetul, uşile şi ferestrele. Au apărut cabinete europene cu steagurile Uniunii şi laboratoare de informatică dotate cu PC-uri noi. O directoare a unei şcoli generale din Constanţa îmi povestea că se pregăteşte pentru iminenta restructurare administrativă, strângând bani pentru o piscină în curtea şcolii. Laboratoarele de fizică şi de chimie au rămas, însă, cam peste tot la fel, faianţă, eprubete şi bucăţi de lemn pentru lecţia cu planul înclinat. În liceul din Dămăroaia, unde am predat, cabinetul SIVECO, înzestrat cu PC-urile cele mai scumpe, nu era accesibil elevilor şi nici profesorilor, pentru că aceştia n-aveau antrenamentul necesar să lucreze acolo. Ca să deschizi calculatorul trebuia să faci un curs.

 

Pe holuri te întâmpină aceeaşi placă de marmură cu numele şefilor de promoţii înscrise cu litere de aur în memoria generaţiilor viitoare, alături de numele tuturor directorilor din istorie. În ultimii ani, însă, nimeni n-a mai gravat premianţii pe acele plăci. Dedesubt e aşezată masa elevului de serviciu, a cărui datorie este să sune, din oră în oră, din clopoţel. Pereţii coridoarelor sunt acoperite de planşe cu clase de absolvenţi, tutelate de profesorii lor, de vitrine cu trofee şi de diverse diplome şi recunoaşteri adunate de şcoală. Portretele marilor clasici atârnă, distant-încrâncenate, la locurile lor. Din decor fac parte şi ţipetele profesorilor. O directoare a unei şcoli generale zbiară la un copilaş, care pune o frână în faţa ei: „Ce-i asta, copile? Cum îţi permiţi?!”. Puştiul a pus capu-n pământ şi s-a lipit de zid. Doamna directoare se întoarce, mândră, spre mine: „Vedeţi, nouă încă ne mai ştiu de frică!”. Uşile şi zugrăveala sunt noi, butaforia e însă de când lumea.

 

În cancelarii profesorii sunt împărţiţi în două tabere, fumători şi nefumători, şi în multe alte bisericuţe şi eterii care răstoarnă sau susţin guvernul. Simpatizanţii directorului adjunct se luptă cu cei ai directorului plin, liberalii se iau la trântă cu democraţii, tinerii îi bârfesc pe bătrâni şi invers, catedra de istorie o sabotează pe cea de română. O lume îngustă, cu mize mici şi orgolii foarte mari.  

 

La inspectorat funcţiile se ocupă, după cum bate vântul electoral, odată cu schimbarea puterii. Inspectorii sunt membri în diverse partide, iar numirile sunt politice. Unii profesori mi-au spus că nu şi-ar dori să ocupe vreodată o funcţie în inspectorat, din cauza jocurilor politice. Mulţi dintre inspectorii de specialitate se plâng de misiunea lor ingrată şi unii dintre profesorii din şcoli se conformează doar de silă-frică cererilor venite de la inspectori. De multe ori un proiect se poate bloca pentru că un inspector are o relaţie bună cu unul dintre directorii şcolii, însă o relaţie proastă cu celălalt director sau cu un şef de catedră.

 

 

Haine gri, chipuri cenuşii

 

Şi, dincolo de orice, e o anumită dezamăgire pe care am remarcat-o printre profesorii de peste tot. O tristeţe care seamănă pe alocuri cu o depresie cronică. Salariul prost e una; degradarea poziţiei sociale a profesorului e alta; pierderea respectului în faţa elevilor e, însă, cel mai grav aspect al problemei. În acest punct, dascălii invocă, de cele mai multe ori, elevii cu patru telefoane mobile şi cu maşini de teren parcate în faţa şcolii. Nu rareori ţi se întâmplă să vezi profesori ponosiţi, care poartă un singur rând de haine, şi să te gândeşti că acei puşti cu bani şi fiţe abia aşteaptă să-i ia peste picior. O majorare consistentă a salariilor ar putea să redea ceva din demnitatea pierdută a profesorilor şi să reducă, cel puţin în privinţa aparenţelor, distanţa socială profesor-părinte patron de firmă-elev.   

 

Însă banii nu sunt singurul factor ce corodează prestigiul profesorilor. Mă tem că la fel de rău fac breslei şi acei dascăli blazaţi, care se prezintă în faţa clasei cu lecţia neînvăţată; sau care dictează aceleaşi comentarii compilate de prin culegeri şi manuale; sau care îşi numesc învăţăceii „boi”, „porci” şi „vaci”; sau care îşi bârfesc în faţa clasei colegii de cancelarie; sau care le vorbesc elevilor pre aceeaşi limbă de lemn cu floricele a întâlnirilor metodice; sau care decretează, pur şi simplu, că învăţământul e la pământ şi că în România nu mai există, nici pentru tineri, nici pentru bătrâni, nici o rază de speranţă.  

 

Văd, apoi, elevi ce ies de la şcoală fără nici un fel de repere. Copii nesiguri, foarte maleabili, ce confundă „Codul lui DaVinci” cu realitatea şi care declară că Dan Brown le-a dat peste cap sistemul de valori; copii care nu numai că amestecă binele şi răul – aceasta ar fi o etapă firească a adolescenţei şi, într-un alt plan, o problemă perpetuă a filosofiei – dar care amestecă realitatea şi ficţiunea. Comentariile lungi la „Toma Alimoş” şi la „Baltagul” nu le oferă instrumentele pentru a face această distincţie. Nu spun că orice se învaţă la şcoală ar trebui să aibă o utilitate imediată, să fie aplicabil în viaţa de zi cu zi; acesta ar fi un învăţământ de deprinderi practice, o şcoală de meserii, şi nu despre asta vorbim. Spun însă că profesorii, care predau programa MEC, ar trebui să încerce să intuiască şi cum se vede lumea dincolo de manual. 

 

Profesorii îşi ţin lecţiile, bifează programa, fac notarea. Copiii se duc acasă, privesc, alături de părinţi, la telenovele, scuipă alături de părinţi seminţe pe stradă şi ascultă manele, udând cu bere un grătar. Apoi îşi tutuiesc profesorii şi îi bruschează în afara şcolii, acolo unde nota la purtare şi pagina de catalog îşi pierd puterea de sperietori. Am asistat, de curând, la o scenă în care un liceean tutuia şi beştelea o doamnă într-un autobuz: „eşti chioară, nu vezi că m-ai călcat pe adidas? dă-te, bă, jos de pe adidasul meu”. Doamna arăta a profesoară, ar fi putut să predea orice materie la orice liceu. Oricum, era o doamnă, un adult, o persoană demnă şi politicoasă, căreia orice tânăr, adolescent sau adult ar trebui să i se adreseze, în orice chestiune, cuviincios. Doamna a bâiguit ceva despre „tinerii din ziua de azi, voi, mamă, nu mai ştiţi de respect”. Era vizibil intimidată.

 

Nimeni nu i-a explicat tânărului că o conversaţie cu o persoană necunoscută impune, indiferent de vârsta acesteia, folosirea pronumelui de politeţe şi a formelor de plural. Nimeni nu i-a explicat nimic despre tonul vocii, despre stăpânirea agresivităţii, despre maniera în care şi-ar fi putut aduce, simplu şi politicos, reclamaţia la cunoştinţa doameni. Nimeni nu le explică suficient de des şi de serios aceste lucruri tinerilor care trec prin şcoli şi mă tem că, înainte să uite cum se scrie şi se socoteşte, mulţi dintre tineri îşi vor fi călcat în picioare profesorii care i-au învăţat aceste lucruri. Şi, în momentul când îşi vor da seama că au din nou nevoie să scrie şi să socotească, nu vor mai găsi profesori care să le stea la dispoziţie, oricât de mulţi bani vor scoate părinţii sau statul din buzunar.