Un miliardar excentric munceşte de dimineaţa până seara pentru a-şi administra averea şi spune că proprietăţile pe care le deţine sunt copiii lui. O nevastă de miliardar excentric îşi dispreţuieşte rudele apropiate, urăşte oamenii şi, când simte că i se apropie sfârşitul, lasă averea unor câini. Leona Helmsley şi Harry B. Helmsley, portretizaţi într-un articol semnat de Jeffrey Toobin în numărul din 29 septembrie 2008 al săptămânalului „The New Yorker”, sunt doi miliardari din acest soi.
Titlul articolului, „Rich Bitch”, se potriveşte de minune, se pare, Leonei Helmsley, care a împrumutat un nou chip bogătaşului afurisit cu un câmp de cadavre de jur împrejur. După moartea Leonei, bişonul maltez al acesteia, o femelă pe nume Trouble, a devenit, într-un alt sens, noua „rich bitch”.
Leona i-a lăsat lui Trouble 12 milioane de dolari. Restul averii l-a donat unei asociaţii caritabile, Leona M. and Harry B. Helmsley Charitable Trust, care se ocupă de îngrijirea câinilor. „Restul” se ridică la aproximativ opt miliarde de dolari. Rudele apropiate au primit câteva firimituri, până în cinci milioane de dolari (2, 4 şi de două ori câte 5) pentru fiecare dintre cei patru nepoţi. Doi dintre nepoţi şi-au primit banii abia după un proces în care au contestat sănătatea mentală a bunicii. Pentru a se bucura de moştenire, fiecare dintre rudele ce n-au fost lăsate pe afară trebuie să-i semneze, o dată pe an, într-o condică la mormânt. Moştenirea lui Trouble e mai mare decât a oricărei rude; de aici s-ar putea enunţa un mesaj clar pe care testamentul Leonei Helmsley îl transmite oamenilor care i-au supravieţuit.
Iniţial, fundaţia Helmsley ar fi trebuit să folosească banii pentru a ajuta câinii şi copiii săraci. A doua versiune a testamentului, din 2004 (Leona a murit în 2007) a eliminat copiii şi a direcţionat toate fondurile spre câini. Când fiul ei, în vârstă de 40 de ani, a murit de o boală de inimă, Leona Helmsley şi-a alungat nora (Mimi Panzirer), împreună cu nepotul cel mare, din casa în care locuiau – proprietate a familiei Helmsley; apoi a deschis şase procese împoptriva aceleiaşi nore, pentru averea fiului decedat. După cinci ani de judecată a câştigat 2/3 din cei 231.000 de dolari disputaţi. Fiecare dintre nepoţi a rămas, astfel, cu câte 4.000 de dolari de pe urma tatălui dispărut.
Portretul de „Rich Bitch” poate fi completat cu alte şi alte tuşe: angajaţi concediaţi, muncitori care nu-şi primeau banii, taxe neplătite către stat. Pentru evaziune fiscală miliardara a fost, în cele din urmă, condamnată şi a executat 18 luni de închisoare. La proces o menajeră a declarat că Leona Helmsley obişnuia să declame: „Noi nu plătim taxe. Doar oamenii mici plătesc taxe”. Tot la proces a spus despre un muncitor care-i instalase un set pentru grătar în valoare de 13.000 de dolari în faţa casei şi care cerea să fie plătit, pentru că are de crescut şase copii: „De ce nu-şi ţine pantalonii pe el? N-ar mai avea atâtea necazuri!”.
Problema pe care oricine şi-o va pune e dacă a lăsa o astfel de sumă de bani câinilor reprezintă o decizie morală. Din punct de vedere legal, Leona putea dispune de averea ei – moştenită, în mare parte, de la cel de-al treilea soţ, Harry B. Helmsley, cel ce spunea că proprietăţile îi sunt singurii copii – oricum voia. Nu ar fi, de altfel, acesta primul caz din lume în care un animal de companie moşteneşte 12 milioane de dolari. „Zvonurile despre moşteniri imense lăsate animalelor domestice circulă din abundenţă, deşi dovezile factuale sunt greu de adunat”, scrie Jeffrey Toobin. „Natalie Schafer, actriţa care-a jucat-o pe Lovey, nevasta milionarului, în [sitcom-ul] «Gilligan’s Island» se spune că şi-ar fi lăsat averea pentru îngrijirea câinelui (…). Toby Rimes, un câine new york-ez, ar fi moştenit în jur de 80 de milioane de dolari, ia Kalu, un cimpanzeu de casă din Australia, se poate să fi primit o avere de 109 milioane de dolari. (O poveste larg răspândită despre un câine din Germania pe nume Gunther IV care ar fi moştenit mai mult de 100 de milioane de dolari pare a fi o farsă)”.
Pe de altă parte, în America activează câteva fundaţii ce au ca obiect de activitate protecţia câinilor şi a altor animale de companie, cu fonduri substanţiale obţinute, în mare parte, prin moştenire sau donaţie din averile unor oameni bogaţi. Maddie’s Fund, de exemplu, cea mai mare fundaţie americană din acest moment pentru protejarea câinilor şi a pisicilor, a primit aproape 400 de milioane de dolari de la doi miliardari, Dave şi Cheryl Duffield. O altă fundaţie foarte bogată ar fi Doris Duke Charitable Foundation, cu fonduri de două miliarde de dolari rămase de pe urma unei mari jucătoare din industria tutunului. În testament, Duke a specificat că doreşte ca banii să fie folosiţi pentru „împiedicarea cruzimii faţă de copii şi animale” şi pentru „lupta împotriva vivisecţiei”.
Fundaţia Duke desfăşoară un program pentru prevenirea abuzurilor faţă de minori, însă nu face nimic pentru soarta animalelor, fapt care i-a atras numeroase critici. Fundaţia susţine că protecţia animalelor era doar o clauză opţională din testament. Jane Hoffman, avocat şi militant pentru drepturile necuvântătoarelor, delcară că nu vrea să se întâmple la fel cu banii Leonei Helmsley. „Doris Duke e un exempu bun despre cum a fost deturnată intenţia unui testator. Ştii că o persoană era extrem de ataşată de animalele ei, dar, la sfârşit, administratorii au avut grijă ca la animale să ajungă, din averea acelei persoane, foarte puţin. Dacă pui în balanţă nevoile animalelor cu cele ale oamenilor, nevoile oamenilor vor atârna mai greu de cele mai multe ori, pentru că noi suntem oameni”.
„E corect să dai atâţia bani unui câine – sau câinilor, în general?”, se întreabă, aşadar, Jeffrey Toobin. „Care e limita acestor donaţii către animale? Va veni o vreme când câinii vor putea să deschidă o acţiune judecătorească pentru un nou tutore – sau ca să evite eutanasierea? Un filosof face o deosebire între nevoile lui Trouble şi acelea ale câinilor, per ansamblu. Helmsey «a făcut un deserviciu oamenilor apropiaţi de câini şi câinilor, în general, lăsând o asemenea sumă de bani propriului câine», spune Jeff McMahan, profesor de filosofie la Rutgers University. «Să dai chiar şi două milioane de dolari unui singur căţeluş e ca şi cum ai pune banii pe foc în faţa unei mulţimi de oameni nevoiaşi. Să arunci o asemenea sumă de bani e un semn de dispreţ faţă de cei săraci, şi acesta poate fi unul dintre motivele pentru care [Leona Helmsley] a făcut-o”.
Însă lucrurile ar putea fi diferite când vine vorba despre câini, în general. În acest caz, donaţia n-ar mai fi un gest frivol. Toobin îl citează, în continuare, pe McMahan: „Cred că demonstrează o confuzie a priorităţilor, dar multe testamente arată asta. Într-o lume în care există foamete şi sărăcie, poţi spune că e greşit să dai bani universităţilor sau muzeelor sau, cel mai rău dintre toate, să-i împarţi între copiii şi moştenitorii care deja sunt bogaţi. Asistenţa câinilor e mai bună decât ghiftuirea celor bogaţi. Ar putea indica priorităţi morale confuze, dar nu e un gest frivol sau prostesc. E pătat de context, însă cele două testamente ar trebui evaluate separat”.
Ce se va întâmpla, în final, cu cealaltă „rich bitch”, căţeluşa Trouble? Soarta ei s-ar putea să fie cel mai trist lucru din această poveste. În ciuda celor 12 milioane de dolari, sau tocmai din cauza lor. „Ironia e că, în ciuda intenţiei de a-şi arăta prin testament dragostea pentru Trouble, Leona nu pare să fi înţeles foarte bine nici cîinii. «E ciudat că gestul de a da toţi aceşti bani unui singur câine nu rezolvă faptul că acel câine va fi trist după moartea Leonei», afirmă Elizabeth Harman, profesor de filosofie la Princeton. «Ceea ce l-ar face fericit pe acest câine ar fi o familie iubitoare care l-ar adopta. Câinele nu-şi doreşte banii. Banii vor avea doar efectul de-ai face pe toţi cei care se vor apropia de câine să se comporte ciudat”.
Articol apărut şi în revista “Cultura”
