Premierul Tăriceanu s-a dus într-o frumoasă zi a mandatului său la Guvern pe bicicletă. A făcut, spune el, 10 minute în loc de 15 (cu scuterul făcuse 5). Cozmin Guşă a mers, la rândul său, în campania pentru primărie pe bicicletă, conform unui protocol cu PAE (Partidul Alternativa Ecologistă). PAE l-a susţinut pe Guşă, care visa să devină primar, ridicând în schimb o pretenţie minoră: să se expună la traficul bucureştean, pe bicicletă. Ministrul mediului, Attila Korodi, a pedalat şi el de câteva ori spre serviciu. S-a lăsat repede şi şi-a cumpărat un bolid „prietenos cu mediul”.
Sănătos, rapid, comod
Un candidat la primăria sectorului I, Andrei Chiliman, a trecut în blogroll-ul său de pe Blogspot şi două site-uri ale bicicliştilor: Biciclişti Critical Mass şi Biciclişti Bate Şaua. Domnul Chiliman, aflat deja la sfârşitul unui mandat de primar, dorea, astfel, să arate că este, la rândul său, prietenos faţă de biciclişti (şi, în general, faţă de toată lumea, începând cu bloggerii). În programele celor mai mulţi dintre candidaţii la primăria generală/la fotoliile de sector, cuvântul „bicicletă” nu a fost însă nici măcar pomenit.
Site-ul www.batesaua.ro prezintă, într-o declaraţie publică, o serie de avantaje ale utilizării bicicletei: „este un mijloc de transport modern, de viitor”; „are un potenţial de utilizare în România foarte mare”; „este benefică social, din punct de vedere al integrării şi armoniei, atenuând percepţia discrepanţelor şi inegalităţii (între şofer şi neşofer, posesor de vehiul foarte scump şi f. ieftin, între cine conduce şi cine e doar pasager etc.); „este eficientă spaţial, ocupând o suprafaţă redusă atât în deplasare cât şi în staţionare, reducând aglomeraţia în trafic”; „este un mijloc de transport relativ ieftin, accesibil practic aproape oricui şi ca achiziţionare şi ca întreţinere”; „este un mijloc de transport ecologic, care nu emite noxe şi nu produce zgomot”; „este un vehicul nepericulos pentru utilizator şi pentru alţii, dacă este corect utilizată şi respectată şi de către ceilalţi”.
Bicicleta este, în fine, un vehicul sănătos, rapid, comod şi versatil, se integrează uşor cu alte forme de transport, mersul pe bicicletă se înavţă repede, permite mare economie de timp în traficul din mediul urban, este favorabil turismului şi sportului. Declaraţia ne arată că există un potenţial redus de accidentare a biciclistului „dacă infrastructurile şi starea tehnică sunt adecvate” şi că bicicleta „este utilizabilă legal şi în siguranţă de aproape oricine şi în aproape orice situaţii”.
Legal şi în siguranţă
Cuvintele cheie sunt „aproape” şi „dacă”. În iunie 2005, în Bucureşti bicicleta a devenit, brusc, ilegală. Ministerul Administraţiei şi Internelor a ajuns la concluzia că traficul pe marile artere ale oraşului e, ne place sau nu, infernal, că şi aşa nu există spaţii de parcare pentru maşini, prin urmare a scos din peisaj bicicliştii. „Oricum, numarul persoanelor care merg pe bicicleta în Capitală nu este mare”, spunea pe atunci Gheorghe Udrişte, funcţionar înalt din cadrul Primăriei Generale. Iar Bucureştiul e, din start, impracticabil pentru biciclişti, deoarece în alte metropole europene pistele speciale ar fi fost construite „odată cu bulevardul”. O vreme a plouat cu amenzi, iar interdicţia a fost ridicată abia în luna noiembrie 2005, când bicicliştii au început să protesteze în stradă şi subiectul a intrat în atenţia presei.
Dacă tot sunt puţini şi mici, de ce să ne batem capul cu ei? Problema noastră sunt maşinile tot mai multe, mai scumpe, mai demonstrative. În faţa unui Hummer ne săltăm, umili, caschetele de pe scăfârlii, auziţi motorul, priviţi măreţia apariţiei de oţel şi fum, forţă şi intimidare în stare pură, cetăţeni, faceţi loooc!
Conform H.G.R. nr. 85/2003, este interzis conducătorilor de biciclete să circule pe trotuare ori pe aleile din parcuri sau din grădini publice, „cu excepţia cazurilor când nu stânjenesc circulatia pietonilor”.
Când au fost instituite aceste interdicţii, în Bucureşti existau doar două benzi de biciclete, pe Bulevardul Elisabeta, în prezent abandonate. Între timp au mai fost construite câteva piste, cu lăţime de aproximativ un metru, pe câţiva kilometri, peste trotuar. Traseul urmează să se extindă, pentru a uni, cum a promis primăria, sudul cu centrul şi nordul oraşului şi pentru a acoperi „21 de puncte de interes”.
Pe pistă
Mi-am luat din nou biciletă încurajat, cumva, şi de perpectivele acestui proiect. Odată urcat în şa, am pornit-o nerăbdător spre Piste: aici voi circula în voie, chiar dacă nu-s terminate mă voi bucura de ceva pedalat neted şi întins.
Din vârful bicicletei, lumea se vede, brusc, altfel. E mai absurdă şi mai enervantă. Că sunt prea înguste aleile şi că n-au ce căuta pe trotuare, ok, de asta m-aş fi prins şi înainte. Faimoasele piste, însă, n-au nici cap, nici coadă. Încep de undeva, două linii galbene, paralele, care ţâşnesc parcă de sub trotuar, merg ce merg, cu nişte săgeţi orientate, aleatoriu, înainte sau înapoi şi, la fel de subit, dispar.
În unele locuri sunt două piste paralele, dus-întors, în altele rămâne un singur culoar-tur, în timp ce geamănul-retur porneşte să ocolească pe undeva, prin celălalt capăt de cartier. La ieşirea din parcul Izvor s-a aplicat o soluţie ingenioasă: cap de linie. Pista se termină, bicicliştii ar trebui să considere că, odată cu ea, s-a încheiat şi oraşul, turul devine retur, suntem invitaţi să facem bucla şi s-o luăm înapoi, pe unde am venit.
La câţiva metri mai încolo, pistele de la Universitate sunt deja vestigii arheologice. Drumuri de pe vremea romanilor, în mijlocul cărora s-au ridicat panouri publicitare, pubele de gunoi şi alte piese de mobilier urban.
Mobilarea pistelor nu e însă doar un semn al trecerii lor în istorie, pe Bulevardul Elisabeta. Pe jos ele au fost înfrumuseţate, de la natură, cu gropi şi cu rădăcini de copaci. Cobori ochii pentru a admira, prudent, decorul şi constaţi că şi pe sus pistele au fost mobilate, de om, cu panouri de afişaj stradal. Biciclişti, nu ieşiţi din casă fără cască, în caz contrar fiecare astfel de constatare va echivala cu un cucui.
Capacele de canal, gardurile teraselor, ba chiar scaunele, mesele şi clienţii care-şi beau cafeaua sunt alte puncte notabile de interes, pe pistă.
Maşinile parcate în mijlocul culoarelor au, cel puţin, calitatea de a fi vizibile. Le percepi siluetele masive de la distanţă, înjuri bunul-simţ 4×4, primăria şi poliţia care nu dau amenzi şi cauţi minima cărare de ocolire. Dacă nu există, intri pe stradă şi mergi o vreme pe contrasens.
Liniile galbene au fost trasate, pe alocuri s-a turnat şi un anumit material aderent, însă bordurile au fost ignorate, în circuit. Pe marginea parcului de la Uniriea, linia trece, lejer, peste o bordură de 10 centimetri; roata nu va sălta, totuşi, la fel de lejer, cel puţin nu dacă ochii tăi nu stau mereu în pământ.
Ignoraţi pericolele, faceţi slalom şi atingeţi cei 30 km/h ai rulajului optim. Vine prima curbă. Are un unghi de 90 de grade. Un copil a desenat, cu creionul, nişte drumuri pentru maşinuţele lui de jucărie, aşa: brusc dreapta, brusc stânga, bicicleta e versatilă, nu? O astfel de curbă, în unghi drept, e chiar lângă Ministerul Mediului, pe unde se ducea la serviciu dl Korodi.
Credeţi că, fiind pe pista de biciclete, ar fi normal să pedalezi concentrat, să te fereşti de rădăcini, panouri şi maşini, dar să ai, cel puţin, prioritate. Dacă sunteţi pietoni, sunt convins că, de fapt, nu gândiţi deloc asta. Dacă aş fi călcat, să spunem, în Berlin, o astfel de pistă, zece biciclişti m-ar fi claxonat furioşi, ba chiar nu s-ar fi jenat să mă iniţieze în tainele Codului Rutier printr-o buşitură zdravănă. Dacă îndrăzneşti să claxonezi, în Bucureşti, zece pietoni care ocupă magistrala pistă, douăzeci de ochi te vor privi, consternaţi, şi zece degete îţi vor bate, simultan, obrazul.
Bicicliştii care folosesc pistele de pe trotuare sunt atât de puţini, încât pietonii nu trebuie să-şi facă, de fapt, nici o grijă.
Pe stradă
Rămân străzile, care transformă, pentru iubitorii mediului, ai mişcării şi ai traficului decongestionat, practicarea ciclismului urban într-un sport extrem. Maşinile trec cu 60-80 km/h pe lângă tine, în timp ce încerci să rămâi pe muchia din dreapta a benzii drepte, unde te trimite Codul Rutier. Aici ar trebui să se amenajeze, de fapt, pistele pentru biciclete; în lăţime de 2 metri de la bordura trotuarului, pe şosea/carosabil, în spatele unei linii de demarcare ce nu va fi călcată de maşini.
O petiţie on-line, iniţiată de un domn pe nume Leonte Florin, arată de ce o asemenea opţiune ar avea sens: asfaltul e de mai bună calitate, nu există pietoni şi borduri, pistele sunt mai directe, fără ocolişuri, fără maşini parcate, buticuri şi garduri etc. Aceste culoare ar fi respectate peste tot, chiar şi unde nu ar fi demarcate prin vopsea, s-ar continua şi în afara oraşelor, pe drumurile naţionale.
Deocamdată, cei doi metri sunt, la fel ca întreg carosabilul, la fel ca şi, în multe cazuri, trotuarele înseşi, ale maşinilor. Un şofer din trei te claxonează când mergi pe partea dreaptă a drumului. În linie dreaptă, cât poţi de în dreapta. Fără motiv, doar pentru a-şi face remarcată prezenţa. Le-aş sugera tuturor şoferilor să-şi imagineze cum s-ar simţi dacă ar trece pe lângă o coloană de tiruri de 50 de tone şi unul din trei camionagii ar trage de sirenă, just for fun.
Când nu te mătură cu suflul/claxonul, şoferii te fac K.O. cu portiera. De peste tot, de pe marginea drumului sau din coloana de maşini blocate la semafor se poate deschide o uşă. Pasagerii se vor asigura, probabil, că nu vine vreo maşină sau vreun autobuz din spate, însă foarte puţini vor remarca un biciclist apropiindu-se în linie dreaptă.
Felurile în care poate fi aruncat pe orbită un biciclist sunt nenumărate: dinspre dreapta, dinspre stânga, în depăşire şi în curbă, cu piciorul pe acceleraţie, cu o frână bine calculată, cu claxonul, cu portiera. E problema lor că sunt invizibili şi că, oricum, n-au ce să caute pe şosea.
Bicicliştii sunt, aşadar, în trafic, quasi-inexistenţi. Singura soluţie: ocupi, cu tupeu, o bandă de mers şi pretinzi că eşti maşină. În felul ăsta te asiguri că vei fi văzut şi scad, oarecum, şansele de a fi pocnit. Ca să supravieţuieşti, trebuie să devii o mare şi agresivă ţintă vie.
La destinaţie
Presupunem că am ajuns la serviciu sau la mall, nu ne-au venit de hac rădăcinile copacilor şi portierele. Ei, ce facem cu bicicleta? Păi, nu prea avem ce facem cu ea. Eventual, o aruncăm şi când ieşim cumpărăm alta. Asta ţi-ar recomanda, în orice caz, un paznic sau un gardian public, după ce îţi vor fi explicat că bicicletele nu sunt problema lor.
Rasteluri? Încă nu s-au inventat, pe la noi. Dulapuri pentru biciclete şi duşuri? Citiţi S.F.-uri. Parcuri ca-n Amsterdam? Ha, ne luaţi la mişto, dacă nu îţi convine aicea, emigrează, dom’le, la olandeji cu bicicletă cu tot!
Cu ceva noroc, găseşti un gard sau un copac de care să priponeşti vehiculul şi te rogi ca, la ieşirea din birou/şcoală/magazin, să-l recuperezi cu roţi, oglindă, far şi restul componentelor ataşate de el.
Nu-i voie cu bicicleta aici, îmi explică paznicul din faţa redacţiei în care lucrez. De ce? Murdăriţi mocheta cea nouă. Lăsaţi-o undeva, afară. Pe mocheta verde şi nouă şase câini comunitari au năpârlit din belşug şi acum se lăfăie la soare.
În tren
Pentru cele mai interesante experienţe anti-velo trebuie să mulţumesc, însă, Căilor Ferate Române. Mergând la un prieten cu trenul, m-am hotârât c-ar fi o bună idee să iau cu mine bicicleta: o voi încerca pe drumuri de ţară. Sun la informaţii: da, e ok, singurul bagaj pe care îl pot lua călătorii, în afara celui personal, sunt bicicletele. Acelaşi răspuns de la casa de bilete din Bucureşti, îl primesc chiar de la şefa de tură.
Echipa de naşi nu era însă de acord. Naşul-şef a ţinut, chiar, să-mi demonstreze, cu un ghid al personalului CFR în care nu zăream nimic, ce aberantă e ideea bicicletei în tren. Casa de bilete? Nu vă luaţi după alea! Şefa de tură? Nu ştie nimic. Veniţi să ne întrebaţi pe noi, ştim regulamentele pe de rost. Aştepta, probabil, bacciş. Evident, nu l-a primit.
În altă ordine de idei, bicicletele urcate în tren sunt, în esenţă, o aberaţie. Fără un vagon pentru bagaje, fără spaţii speciale pentru depozitare (la fel ca în trenurile din Occident, aş spune, cum altfel), unde să urci bicicleta? La capătul vagonului, unde toţi se vor împiedica de ea.
La întoarcere, am demontat roţile, am folosit o bandă adezivă pe post de ambalaj şi nimeni n-a mai pus întrebări. În afară de: ai cumpărat-o de aici, din sat? Desigur, desigur.
Ulterior, am primit, iarăşi, confirmarea că transportul bicicletei cu trenul e legal. De la informaţiile CFR, bineînţeles. E bine că baza legislativă, cel puţin, există, rămâne să le spună cineva şi naşilor, în aşteptarea vagoanelor speciale, pentru bicicliştii călători.
Printre maidanezi
La Universitate, pe un trotuar, de roţi mi se agaţă o haită de câini. Maidanezii sunt un pericol printre multe altele. Mai ridicat noaptea, pe străzi întunescoase sau pe trotuare, când au oameni lângă ei de care, într-un fel sau altul, aparţin. Maidanezii mei ţineau de un aurolac. Acesta ridică privirea şi-mi zice: „da, da, au ei boală veche pe biciclişti!”.
Printre oameni
„Românii în general au o percepţie fals-negativă despre biciclişti”, susţin militanţii de pe siteurile velo. Au boală pe ei. De ce? Traficul e supraaglomerat, locurile de parcare lipsesc, trotuarele sunt înguste şi acoperite de maşini, parcurile au fost ocupate de copii şi de pensionari. Unde încape, în haosul general, şi bicicleta? O grijă în plus, un alt factor de stres.
Mai e chestiunea status-ului: biciclistul nu e om serios. Cravata, costumul şi servieta, însemnele respectabilităţii, asociate, îndeobşte, cu prosperitatea şi cu banii, nu fac casă bună cu mersul pe două roţi. Bicicliştii sunt teribiliştii ăia care fac scheme la Teatrul Naţional sau sunt profesoraşii rupţi în coate, care nu-şi permit un jepan second hand.
Premierul Tăriceanu, în drum spre Guvern pe bicicletă, nu a renunţat la costum şi la cravată. O cursă de 15 minute, demonstrativă, o dată într-un mandat. Folosiţi vehicule nepoluante, spun miniştrii, mergeţi pe bicicletă, îndeamnă foştii/viitorii edili. Pe biciclete ergonomice, mai degrabă, în intimitatea căminului dvs: se montează uşor, între frigider şi maşina de spălat.
Articol aparut si in revista “Cultura”
GeoBateSaua a zis,
februarie 16, 2009 la 12:38 pm
noi am pornit Velorutia din 2007:
http://www.velorutia.ro/blog/category/despre