Catalin Sturza’s Weblog

Ma urmaresc, de la o vreme, ecourile salvelor de artilerie trase dintr-o parte in alta a presei romanesti in „razboiul poneiului roz”. Oriunde blog as deschide, nu citesc decat despre „bietul ponei roz” sau „ticalosul ponei roz”, oriunde m-as duce nu aud decat „ai vazut ce-au facut incompetentii de la ICR” sau „ai vazut ce-au spus nebunii de antenisti”.

Scandalul a pornit de la o expozitie intitulata „Freedom for lazy people”, deschisa in luna iunie la ICR New York; unele lucrari din expozitie, in frunte cu poneiul roz cu o svastica pe crupa, au fost acuzate de obscenitate, pangarire a unor simboluri crestine si iudaice si de antisemitism.

Razboiul s-a starnit din senin, violenta luptelor e invers proportionala cu miza derizorie. In cateva zile mass-media si blogosfera au luat-o razna, de parca un intreg arsenal cu pulbere dadea pe dinafara si astepta de multa vreme o scanteie declansatoare. Secesionistii s-au inarmat cu argumente etice, au imbracat uniforme croite la repezeala de conservatori si au pornit la lupta in numele bunelor moravuri, ale valorilor crestine si ale culturii nationale calcate in picioare. Valorile morale pe care le apara unii jurnalisti din aceasta tabara nu reflecta insa, in nici un fel, activitatea si discursul lor de zi cu zi. Unionistii au pornit, cu demonstratii heirupiste si gesturi uneori teribiliste, sa apere libertatea de expresie a artistilor si bastionul fragil al artei contemporane romanesti.

Sunt, totusi, cateva lucruri despre care s-a vorbit foarte putin in acest scandal. Mai intai, sursa acuzatiilor la adresa ICR NY si a expozitiei sale estivale e „New York Magazin”, o revista a unei parti a diasporei romanesti din New York ce gazduieste articole semnate si de colaboratori ai publicatiilor PRM. Tonul atacurilor din revista e unul vadimist, furie mare si luciditate mica. Tonul e dublat de practici din vremea securitatii: Robert Horvath, autor NY Magazin, a sunat la politia New York-eza pentru a-si reclama conationalii, care ar fi deschis o expozitie cu caracter antisemit; dupa ce politia a decis ca e vorba de o alarma falsa, Horvath a postat, totusi, pe net fotografii cu politisti in fata expozitiei pentru a arata ca aceasta e luata in vizor de autoritati.

In al doilea rand, linia de argumentare din New York Magazin, „svastica si sex in vitrina ICR”, a fost preluata, fara a modifica uneori nici macar forma, de jurnalistii puristi din Romania si fotografiile cu politisti au fost prezentate, la unele televiziuni, drept argumente cu greutate covarsitoare. In al treilea rand, discursul multor combatanti din tabara purista se invalida si isi ineca argumentele prin simplul fapt ca era imposibil de ascultat: o furie oarba, expresii si invective de mahala, lipsa oricarei indoieli ca intr-o expozitie experimentala de arta stradala am putea vedea si altceva decat svastici, anticrestinism si sex. In al patrulea rand, oamenii care se pricep la arta contemporana n-au avut nici un cuvant de spus in aceasta disputa si, oricum, nimeni n-a parut interesat de calitatea artistica a expozitiei. „Freedom for Laizy People!” a fost prezentata pe www.woostercollective.com, una dintre cele mai cunoscute platforme dedicate artei stradale. O discutie separata ar fi cea despre valoarea artistica a expozitiei: daca lucrarile lui Nuclear Fairy, IRLO si Omar prezentate la NY se ridica sau nu la nivelul celor mai interesante proiecte de pe woostercolective. Comparand, insa, poneii roz ai romanilor cu temele unor proiecte prezentate aici, „The Art of The Toilet” sau „Shit We’re Diggin” sau „Paul McCarthy’s Dog Poo” (un rahat de caine gonflabil de marimea unei case expus la un muzeu din Geneva), vom vedea ca romanii pasesc pe acest teren cu oarecare timiditate.

In al cincilea rand, faptul ca o lucrare contine cuvantul „rahat” sau reprezinta, vizual, ceea ce acest cuvant indeobste denumeste nu a starnit un scandal public nici in Elvetia, nici in America, nici in alte tari ai caror artisti au ajuns pe www.woostercollective.com. Publicatiile new-york-eze nu i-au condamnat pe romani, televiziunile americane n-au trimis echipe de stiri la fata locului pentru a obtine prim-plan-uri cu poneii purtatori de svastici pe crupa. Razboiul e – cu eseistii de la „New York Magazin” in frunte – unul exclusiv romanesc, purtat in limba romana. Ramane de vazut daca expozitia in cauza e reprezentativa pentru valorile romanesti pe care ar trebui sa le promoveze ICR, insa aceasta e o alta discutie locala separata. In al saselea rand, motivele confruntarii nu tin nici de ponei, nici de romanismul tarat prin nori, nici de arta contemporana. Pulberea acumulata in arsenalul subteran e una politica si o parte dintre puristi asteptau un pretext pentru a rezolva conturi mai vechi cu personaje aflate, in acest moment, in fotolii inalte; lista merge de la directorul ICR New York la presedintele ICR si la presedintele Romaniei. Faptul ca multi dintre moralistii ad-hoc n-aveau nici o indoiala ca expozitia trebuie arsa, faptul ca nu si-au pus, in nici un moment, problema valorii estetice a lucrarilor incriminate dovedeste graba de a plati anumite polite dublata de tema de-a nu lasa sa treaca un asemenea prilej.

In al saptelea rand, si presedintele ICR, H-R Patapievici, a acceptat, deschis, razboiul: a reclamat jurnalistii care l-au atacat la televizor la CNA, a bravat, in fata presei, declarandu-se dispus sa primeasca oricand, orice comisie parlamentara si i-a ironizat pe eseistii de la „New York Magazin” intr-o conferinta de presa: „Daca pentru ei este interzis acest lucru in SUA, intrucat simbolul ca atare in public nu este interzis, inseamna ca pentru ei poneiul este fie o sinagoga, fie o casa in care locuieste un evreu”. Abia in fata ironiilor (?) de o logica dubioasa ale domnului Patapievici, ce sugereaza o suprapunere mentala intre usa sinagogii si partea dorsala a poneiului, spiritele corecte politic s-ar putea considera ofensate.  

In al optulea rand, de la Hasdeu incoace arta e tarata, iar si iar, in procese de moralitate si e folosita ca topor in maini butucanoase si impotriva unor capatani bolovanoase care n-au nimic de-a face cu subtilitatea si cu finetea ei.

In al noualea rand, toata lumea vorbeste despre expozitie, dar nimeni n-a vazut decat niste imagini publicate pe Internet sau difuzate la televizor. „Freedom for lazy people” n-a trecut pe nicaieri, prin tara, discutam despre lucruri pe care nu le-am vazut, cu pareri culese, la a doua si la a treia mana, de la altii.

Ca sa scapi de razboiul poneiului solutia e, totusi, foarte simpla: ocolesti, o vreme, redactiile revistelor, scoti din lista de stiri site-urile tabloidelor cu pretentii, inchizi televizorul si te refugiezi printre oamenii obisnuiti. In sezonul cald aceasta specie extrem de numeroasa, imuna la arta si la politica, migreaza, valuri-valuri, spre plaja. Singurele chestiuni roz despre care se discuta acolo sunt sanii vreunei vedete cu nume de Nicoleta sau Georgeta din publicatii intitulate „Ciao”, „Libertatea” sau „Cancan”.